Ma mut in casa noua…

2 octombrie 2009
Mă mut în casă nouă. Weblog e prea plin de toane pentru gustul meu. Dealtfel îmi place mai mult libertatea grafica în ceea ce privește design-ul interior.
 
Acestea fiind spuse, ca o ultima însemnare pe aceste meleaguri, anunț că am mutat blog-ul, la propriu, pe Blogspot.
 
http://cellarium.blogspot.com

Numai bine.


Insemnare noua…

15 septembrie 2009
Insemnare noua:

Copacul tace, Soarele tace…

19 august 2009
        Stăteam în cumpănă, căci nu ştiam cum să încep. Nu îmi venea niciun gînd în minte, cu toate că mă uitam spre asfinţitul marelui bulgăre de foc. Norii au o altă formă, au altă culoare, atunci cînd soarele apune. Mă refer la acei nori de deasupra orizontului. În situaţia de faţă, contrastul e cu atît mai puternic, cu cît soarele apune peste o pădurice, frumos aliniată, întocmai ca la spectacol. Eu însumi aveam un loc de cinste, căci mă aflam pe malul Vedei, o apă ce îşi face veacul pe lîngă oraşul meu, la o mică altitudine, pe una din treptele dealului ce ţine companie apei.
       Aici, unde tot revin de ceva timp încoace, se opresc copacii şi se întinde o mică fîşie de pămînt, parcă deschizîndu-se spre asfinţit, pînă în păduricea de la orizont. O ceaţă subţire, delicată, mîngâiată blînd de soarele care apune, se înstalează pe nesimţite.
     Admiram acest cadru, acest mic colţ al naturii, încercînd să găsesc cuvintele, deşi mi-era greu să şi gîndesc. De fapt, eu nu vin aici ca să gîndesc, ci tocmai opusul acestui lucru. Vin să mă golesc, Să mă deşert… Ciudat verb, "a te deşerta", presupun că are legătură cu deşertul, şi chiar are sens să fie aşa… Tot împleticindu-mă în deşerturi şi deşertări, deodată şi din senin, pe caietul pe care scriu aceste rînduri, a căzut o furnică. Am ridicat privirea spre cer şi am dedus, în afara faptului în care ar exista furnici zburătoare, că a căzut din creanga ce se întindea leneşă deasupra mea. Gestul în sine, nu m-a tulburat prea mult. Mai mult mi-a părut rău de acea furnică, căci probabil muncea sau făcea ceva important, cînd s-a dezechilibrat şi a căzut pe caietul meu. Să fi căzut intenţionat? Tare mă îndoiesc! Cert este, însă, că a căzut.
    M-am gîndit apoi la ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram eu aici, în acest loc, în acest moment. Poate am întrerupt, prin prezenţa mea o lucrare deosebit de importantă, atît de importantă încât era destinul acelei furnici să cadă din copac şi să pornească într-o călătorie plină de obstacole, prădători, speranţe şi dureri, dar…
     Mi se pare că m-am pierdut în detalii, ca de obicei. Între timp, soarele îşi aruncă razele sîngerii peste vîrfurile copacilor. E un fel de spectacol, în care actorul principal este Soarele. Este, fără îndoiala, un geniu incontestabil. Reuşeşte cu atîta uşurinţă să surprindă esenţa şi tragismul apusului său încât cu greu îi poţi rezista. Nu poţi fi impasibil în faţa unui asemenea tablou, în faţa unei asemenea interpretări magistrale. Reuşeşte, cumva, să apună, iar mai apoi să răsară, ca şi cum ar face-o pentru prima oară. Cine poate spune că e altfel?
      E tare ciudat, totul. Privindu-l acum, abia îl mai zăresc. Se ascunde printre copaci, dar discul incancescent încă se distinge, poleind cu grijă norii de la orizont. Un mare actor ştie să îşi facă o ieşire magistrală…
      Mă simt aici ca într-un loc în care timpul nu prea a pus piciorul şi, din fericire pentru mine, omul cu atît mai puţin. Am avut ocazia să văd o cireadă de vaci, apoi o turmă de capre. Mă miram că încă mai există vaci şi capre care pasc prin împrejurimi. Se pare că timpul chiar a stat în loc aici. E drept că drumul este foarte accidentat, şi nu mulţi se aventurează în această zonă. Majoritatea oamenilor se opresc la începutul pădurii, întinzându-şi grătarele pe unde pot. Eu sunt cel care merge întotdeauna mai departe…
 
      Gata! A apus cu totul. A durat doar cîteva paragrafe, în care m-am chinuit să captez pe foaia de hîrtie lumina care se revărsa pe ea. A rămas un fel de făşie îngustă roşiatică… şi un degrade subtil şi ascendent.
 
     În fapt pentru altceva am venit aici, nu doar pentru a admira asfinţitul. Înainte de a mă afla aici, în mijlocul acestui peisaj feeric, stăteam în casă, în faţa monitorului. Mă pregăteam să citesc biografia lui Ghandi, cînd, din nu ştiu ce motiv, m-am uitat pe fereastră. Soarele încă ardea cu mîndrie, iar eu mă întrebam pentru ce stau în casă, cînd soarele apune. M-am îmbrăcat în grabă. Am luat o sticla cu apă şi cheile de la maşină. E drept că am trîntit uşa maşinii uşor entuziast, dar nu am făcut exces de zel pe şosea. Am pornit în trombă spre pădurea de la capătul oraşului, am trecut podul peste Vedea şi am făcut imediat la stînga, mergînd în lungul apei. Am poposit la baza dealului, după care am urcat puţin şi m-am întins pe iarbă. Aveam, din întâmplare, un pled în maşină. Venisem cu un gînd anume. Am venit aici ca să învăţ să fiu copac. Mă gîndeam că şi copacii au învăţat, la un moment dat, să fie copaci… M-am aşezat lîngă stejarul lîngă care mă aşez mereu şi l-am studiat cu atenţie. Am vrut să fiu asemenea lui. Am vrut să fiu imuabil, etern, răbdător şi împăcat. Am închis ochii şi mă gîndeam că aud ce aude  şi copacul, căci vibraţiile sunetelor trebuie că le simte şi el. Apoi simţeam căldura soarelui leneş, auzeam trilurile păsărilor, greierilor şi chiar şi pe cele ale broaştelor. Apoi am auzit însăşi cântecul vîntului, marele dirijor.
        Da. Vîntul cîntă, chiar la cel mai greu instrument dintre toate. Cîntă la frunză… dar nu la una, ci la toate frunzele din toţi copacii din jur, în perfectă armonie. Îmi place cîntecul. Cred că dacă îl asculţi cu atenţie vreme îndelungată, începi să îţi dai seama despre ce cîntă. Dar în momentul de faţă este irelevant, căci este un cîntec deosebit. Ascult şi mă minunez. Nu mai gîndesc. Asta aşteptam, să nu mai gîndesc. Un moment de respiro, pe care l-am avut, măcar pentru cîteva momente. Mi-a fost suficient să îmi aduc aminte că eu însumi sunt copacul… Diferenţa dintre noi este una mică, de fond. Copacul tace.
      Atunci mi-am dat seama că totul în jurul meu tace. Copacul tace, pămîntul tace, cerul tace şi chiar şi marele actor, Soarele,  tace. Totul tace. Trebuie să fie ceva etern şi misterios în tăcerea aceasta. Trebuie să aibe o însemnătate anume. Copacul nu se gîndeşte la ceea ce e în jurul său, copacul simte. Soarele nu se gîndeşte la rolul său de astru luminos, ci doar îl joacă cu naturaleţe, pe orice scenă, în orice moment.
 
      Fîşia de mătase roşietică de mai devreme s-a lărgit considerabil, deşi soarele a apus de mult. E ca şi cum o mătase fină se revarsă asupra pămîntului, acoperindu-l cu graţie. Dar în acelaşi timp nimeni şi nimic nu scoate un cuvînt. Totul se petrece într-o linişte perfectă. Toţi ştiu ce au de făcut, şi îşi îndeplinesc rolul în tăcere absolută. Totul este orînduit cu graţie şi elocvenţă. Nu este nevoie de nicio indicaţie suplimentară. Orice altceva este de prisos.
     Mă minunez fără grai.
 
Copacul tace, Soarele tace, numai eu vorbesc… Poate că ar trebui să tac şi eu.

Numai bine.

 
 
 

 (Poza e făcută de Radu, prietenul meu. În acelaşi loc, dar cu cîteva zile în urmă. Erau alţi nori şi alt eu. Astăzi am păstrat apusul doar în sufletul meu.)

     
 
 

Inimă Perfectă

18 august 2009
 
 
         "În vremuri demult apuse se născuse un Tînăr. Se făcuse mare vîlvă în jurul naşterii sale, încât, spuneau oamenii, se născuse cu o Inimă Perfectă. Era, adevărat. Tînărul avea o frumuseţe de Inimă. Perfect unduioasă, fără nicio crăpătură. Oamenii veneau din toate părţile spre a îi admira Inima Perfectă. Tînărul creşte înconjurat de toată atenţia, care nu slăbea niciodată, la fel cum inima sa era perfectă în orice clipă şi orice moment.
         La un moment dat, Tînărul se hotărăşte să plece din acel ţinut. Se aştepta ca oamenii să se opună gestului său dar, spre surprinderea sa, i-au urat drum bun şi l-au încărcat cu Daruri şi Bunătăţuri de tot felul. Pe drum, se gîndea la tot ceea ce lăsase în urmă, dar pe urmă îşi aducea aminte de Inima sa Perfectă şi se gîndea că toţi oamenii au dreptul să admire perfecţiunea Inimii sale. Călătorea prin vaste întinderi, oprindu-se în fiecare ţinut, strigînd în gura mare, îndemnînd oamenii să vină să îi admire Inima Perfectă. Oamenii veneau, se minunau, îl felicitau, îi făceau Cadouri apoi plecau mai departe. Se aştepta la altceva, dar nici el nu ştia la ce. De la un timp, începuse să se îndoiască de misiunea sa. Se uita, iarăşi, la Inima Perfectă care bătea în pieptul său. Era adevărat, era perfectă. Nu îi găsea niciun defect, oricît ar fi căutat. Dar tot nu înţelegea, simţea că îi lipsea ceva. Dar ce putea să îi lipsească? Avea o inimă perfectă.
        Ajunge într-un alt ţinut, dar acum nu mai striga în gura mare, ci doar îndemna trecătorii din jurul său să îi privească Inima Perfectă. Spre surprinderea sa, oamenii nu mai păreau atît de interesaţi de inima sa perfectă. Apoi a încetat să îi mai îndemne. Stătea rezemat de o piatră, în mijlocul drumului. Se mai oprea, din cînd în cînd, cineva care se uita la Tînar şi la inima sa, dar trecea îngîndurat mai departe.
         La un moment dat, Tînărul aude un zgomot puternic. Un bătrîn se apropia de el. Bătrînul părea un om bun, cu o privire jucăuşă. Dar în jurul său persista un zgomot. Tînărul se ridică şi îi dă Omului cu bineţe. Bătrînul se uită adînc la Tînăr, parcă privind dincolo de el, apoi spune:
- Dar ce ai tu acolo, în piept?
- E Inima mea. E perfectă, spuse tînărul uşor apăsat.
- Perfectă, zici… Atunci de ce stai aici, singur şi trist?
- Nu ştiu nici eu. Am îndemnat oamenii să îmi privească Inima dar se pare că nu mai interesează pe nimeni.
- Poate că oamenii nu caută o inimă perfectă…
- Atunci ce caută? zise Tînărul, uşor înfrigurat.
- Ia priveşte în Inima mea. Ce vezi acolo?
 
        Tînărul se uită cu atenţie la inima bătrînului şi observă că este plină de răni, unele închise, vindecate, altele încă sîngerînde. Inima sa era plină de răni, de cicatrici, era toată numai cioturi şi bucăţele, ba chiar lipseau şi bucăţi mari din ea. Tînărul a rămas profund impresionat. Nu înţelegea cum putea trăi acest bătrîn cu o astfel de inimă.
 
- Vezi tu, spune bătrînul, şi eu am avut o inimă perfectă, acum multă vreme… Dar pentru fiecare Om pe care l-am întâlnit am rupt cîte o bucăţică şi am dat-o acelui om. El, la rîndul său, rupea o bucăţică din inima sa şi  mi-o înapoia. Eu puneam bucăţica sa în locul de unde am rupt eu, iar el facea la fel, cu inima sa. Dar fiindcă bucăţelele nu se potrivesc mereu, rămîn răni, unele mai adînci, altele mai uşoare. Desigur, unii oameni nici nu mi-au înapoiat o bucăţică din inima lor, dar eu nu m-am supărat. Le-am lăsat lor ceea ce am rupt din inima mea, căci ei aveau mai multă nevoie de ea. Anii au trecut, am întâlnit oameni, am rupt din inimă şi am primit la loc. Cumva, am dat mai mult decît am primit, dar asta nu mă întristează, căci, iată, încă trăiesc, iar inima mea bate mai puternic ca niciodată. Fiecare rană îmi aduce aminte de toţi oamenii cărora le-am dăruit inima mea.     
          Tînărul a sesizat dintr-o dată că zgomotul puternic pe care îl auzise era chiar inima bătrînului care bătea. Inima sa bătea atît de puternic încât se auzea din vaste îndepărtări. Toţi oamenii auzeau acea bătaie puternică şi se adunau în jurul celor doi.
          Inima bătrînului nu era perfectă, dar era cea mai frumoasă inimă pe care o văzuse vreodată. Izvora atîta căldură din ea încît tînărul nu a mai rezistat şi a izbucnit în lacrimi. Bătăile inimii bătrînului atinseseră o coardă din sufletul tînărului cu inimă perfectă. Printre lacrimi îşi scoate inima şi rupe o bucată mare din ea, pe care o dă bătrînului. Acesta ia jumătatea de inimă perfectă şi o lipeşte de inima sa. Apoi rupe jumătate din inima sa şi i-o dă înapoi. Tînărul o lipeşte de inima sa, dar fiindcă nu se potrivea perfect, a rămas o rană adîncă, vie.
        El nu mai avea, acum, o inimă perfectă, dar avea Inimă, iar aceasta a început să bată, atît de tare, încît oamenii din jur se bucurau şi se minunau. Cei doi se îmbrâţişează şi pornesc la drum împreună."
 
Iubiţi şi fiţi iubiţi.

The Highwayman

17 august 2009

Loreena McKennitt-The Highwayman

 
Un vechi poem englezesc care, din nu ştiu ce motive, mă înfiorează şi atinge o anumită coardă a sufletului meu. Din cîte am reuşit să aflu a fost o poveste adevărata…
 
 
Alfred Noyes – The Highwayman(1880-1958)
 
Part One

  1. The wind was a torrent of darkness among the gusty trees,
    The moon was a ghostly galleon tossed upon cloudy seas.
    The road was a ribbon of moonlight over the purple moor,
    And the highwayman came riding,
    Riding, riding,
    The highwayman came riding, up to the old inn-door.
  2. He’d a French cocked-hat on his forehead, a bunch of lace at his chin,
    A coat of the claret velvet, and breeches of brown doe-skin.
    They fitted with never a wrinkle. His boots were up to the thigh!
    And he rode with a jewelled twinkle,
    His pistol butts a-twinkle,
    His rapier hilts a-twinkle, under the jewelled sky.
  3. And over the cobbles he clattered and clashed in the dark inn-yard.
    And he tapped with his whip on the shutters, but all was locked and barred.
    He whistled a tune to the window, and who should be waiting there
    But the landlord’s black-eyed daughter,
    Bess, the landlord’s daughter,
    Plaiting a dark red love-knot into her long black hair.

  4. And dark in the dark old inn-yard a stable-wicket creaked
    Where Tim the ostler listened. His face was white and peaked.

    His eyes were hollows of madness, his hair like mouldy hay,
    But he loved the landlord’s daughter,
    The landlord’s red-lipped daughter.
    Dumb as a dog he listened, and he heard the robber say:

  5. "One kiss my bonny sweetheart, I’m after a prize to-night,
    But I shall be back with the yellow gold before the morning light;
    If they press me sharply, and harry me through the day,
    Then look for me by the moonlight,
    Watch for me be the moonlight,
    I’ll come to thee by the moonlight, though hell should bar the way."
  6. He rose upright in the stirrups. He scarce could reach her hand,
    But she loosened her hair i’ the casement. His face burnt like a brand
    As the black cascade of perfume came tumbling over his breast;
    And he kissed its waves in the moonlight,
    (Oh, sweet waves in the moonlight!)
    He tugged at his reins in the moonlight, and galloped away to the west.

Part Two

  1. He did not come at the dawning. He did not come at noon;
    And out of the tawny sunset, before the rise o’ the moon,
    When the road was a gypsy’s ribbon, looping the purple moor,
    A red-coat troop came marching,
    Marching, marching,
    King George’s men came marching, up to the old inn-door.
  2. They said no word to the landlord. They drank his ale instead.
    But they gagged his daughter, and bound her, to the foot of her narrow bed.
    Two of them knelt at her casement, with muskets at their side!
    There was death at every window;
    Hell at one dark window;
    For Bess could see, through the casement, the road that he would ride.
  3. They had tied her up to attention, with many a sniggering jest.
    They had bound a musket beside her, with the barrel beneath her breast!
    "Now, keep good watch!" and they kissed her. She heard the dead man say-
    ‘Look for me by the moonlight;
    Watch for me by the moonlight;
    I’ll come to thee by the moonlight, though hell should bar the way!’
  4. She twisted her hands behind her; but all the knots held good!
    She writhed her hands till her fingers were wet with sweat or blood!
    They stretched and strained in the darkness, and the hours crawled by like years,
    Till, now, on the stroke of midnight,
    Cold on the stroke of midnight,
    The tip of one finger touched it! The trigger at least was hers!

  5. The tip of one finger touched it. She strove no more for the rest.
    Up, she stood up to attention, with the muzzle beneath her breast.
    She would not risk their hearing; she would not strive again;
    For the road lay bare in the moonlight;
    Blank and bare in the moonlight;
    And the blood of her veins, in the moonlight, throbbed to her love’s refrain.
  6. ‘Tlot-tlot; tlot-tlot!’ Had they heard it? The horse-hoofs ringing clear;
    ‘Tlot-tlot, tlot-tlot,’ in the distance! Were they deaf that they did not hear?
    Down the ribbon of moonlight, over the brow of the hill,
    The highwayman came riding,
    Riding, riding!
    The red-coats looked to their priming! She stood up, straight and still.
  7. ‘Tlot-tlot,’ in the frosty silence! ‘Tlot-tlot,’ in the echoing night!
    Nearer he came and nearer. Her face was like a light.
    Her eyes grew wide for a moment; she drew one last deep breath,
    Then her finger moved in the moonlight,
    Her musket shattered the moonlight,
    Shattered her breast in the moonlight and warned him with her death.
  8. He turned; He spurred to the west; he did not know she stood
    Bowed, with her head o’er the musket, drenched with her own red blood!
    Not till the dawn he heard it, his face grew grey to hear
    How Bess, the landlord’s daughter,
    The landlord’s black-eyed daughter,
    Had watched for her love in the moonlight, and died in the darkness there.
  9. And back, he spurred like a madman, shrieking a curse to the sky,
    With the white road smoking behind him and his rapier brandished high.
    Blood-red were his spurs i’ the golden noon; wine-red was his velvet coat;
    When they shot him down on the highway,
    Down like a dog on the highway,
    And he lay in his blood on the highway, with the bunch of lace at his
    throat.
  10. ‘Still of a winter’s night, they say, when the wind is in the trees,
    When the moon is a ghostly galleon tossed upon cloudy seas,
    When the road is a ribbon of moonlight over the purple moor,
    A highwayman comes riding,
    Riding, Riding,
    A highwayman comes riding, up to the old in-door.

  11. Over the cobbles he clatters and clangs in the dark inn-yard.
    And he taps with his whip on the shutters, but all is locked and barred.
    He whistles a tune to the window, and who should be waiting there
    But the landlord’s black-eyed daughter,
    Bess, the landlord’s daughter,
    Plaiting a dark red love-knot into her long black hair.’

 


Infinit aflat în cumpănă

15 august 2009

 

        Sunt un infinit aflat în cumpănă cu
sine însuşi. Dar ce înseamnă asta cu adevărat? Eu sunt infinitul,
contragreutatea-sine-însumi, şi cumpăna?

 
 
        Ce faci cînd nu ştii ce să faci, deşi ştii ce ai de făcut? Presupun că
trebuie să faci ceea ce ai de făcut, dar nu ştiu dacă lucrurile sunt atît de
simple. Desigur lucrurile sunt atît de simple sau de complicate pe cat le facem
noi înşine. Dar oare le facem într-un fel sau altul din nevoie, din neştiinţă,
din inerţie? E mîna destinului? Nu contează prea mult, după cum îmi imaginez.
Atunci ce e de făcut?
 
    Mărturisesc că mă aflu la o răscruce
de drumuri. Răscrucea asta îmi seamănă cu o sferă, în care eu mă aflu în
centrul ei, din lipsă de altă aproximare mai potrivită. Nu ştiu în ce direcţie
să apuc, deşi ştiu că orice direcţie mă duce în acelaşi loc. Cel mai simplu ar
fi să fac un pas, oriunde, numai să îl fac. Să fie atît de uşor? E chiar nevoie
de acel pas?Aici e dilema. Nu ar fi trebuit să fie mai greu? Iarăşi, simplu sau
complicat? Ce este alegerea? De ce alegi ceea ce alegi şi ce alegi cu adevărat?
Care este esenţa acestor lucruri? De ce ne punem atîtea întrebări cînd ştim noi
înşine că tot noi vom răspunde la ele?
            Cam în acest cadru de gîndire mă
aflu în momentul în care scriu aceste rînduri. Nu mă mai frămîntă timpul… l-am
acceptat. Este o parte din mine, acum, iar eu sunt o parte din timp. Desigur,
în cel mai asbtract sens posibil, eu însumi sunt timpul. Nu EU, ci eu. Nu vreau
să operez cu noţiuni abstracte, dar nu am altă alternativă, căci limbajul este
foarte sărăcăcios, din acest punct de vedere. Prin urmare eu sunt un infinit.
Pare absurd şi „ tras de păr”, după cum se exprimă cel mai bun prieten al meu.
Dar asta e realitatea, cel puţin pentru mine. Am întîlnit acum ceva timp, un
poem care mi-a rămas în minte şi în suflet…
 
<!–
 
 "Ştii ce eşti?
 Eşti un manuscris
al unei scrisori divine.
 Eşti oglinda
care reflectă
 o faţă zeiască.
Acest univers
 nu este în afara ta.
Priveşte în tine;
 Tot ceea ce vrei să fii:
Eşti."
                        Rumi

 
 
    Deşi voalat poemul sugerează acelaşi
lucru, eu sunt un infinit. Eu sunt un infinit, prin urmare eu sunt tot ceea ce
acest infinit conţine. Eu şi tu suntem acelaşi infinit. Suntem unul şi acelaşi
şi în acelaşi timp totul din jurul nostru. Implicaţiile acestui fapt sunt
covîrşitoare, iar uneori mă îndoiesc de veridicitatea lor, căci nu sunt sigur
că sunt menit a şti astfel de lucruri. E drept că îmi folosesc. Mă ajută să mă
împac cu mine însumi şi cu lumea înconjurătoare, dar, cumva, simt că nu sunt
pregătit pentru astfel de informaţii. Am impresia că sunt un copil care se
joacă cu unelte de oameni mari. Dacă este aşa, ce mi-a permis să am acces la
ele? Aş fi vrut ca aceste reflecţii să survină mai tîrziu în viaţă.
            E drept, că acum ceva vreme, am
simţit cu adevărat ceea ce am scris mai sus, dar chiar şi aşa, era o senzaţie
extrem de simplă, pură, curată. Acum, pe măsură ce timpul trece, am impresia că
se adună ca nişte greutăţi pe umerii mei. Ştiu, întradevăr, că asta e doar
percepţia mea. Poate că mi-e teamă. Sigur mi-e teamă. Odată cu cunoaşterea vine
şi responsabilitatea. Am impresia, uneori, că mă voi rătăci pe coridoarele
sterile ale raţiunii. Încerc să evit asta…
 
    „A-ţi trăi viaţa e relativ simplu, a
trăi ceea ce scrii e o adevărată provocare.” Nu ştiu exact cine a zis asta, dar
mi-a rămas în minte. În sens abstract, eşti ceea ce scrii şi scrii ceea ce
eşti. Totul e simplu şi deosebit de relativ. Cu toate astea, nu poţi scrie
orice. Eu nu pot scrie orice. Mi-e teamă să scriu „ceva anume” ca nu cumva să
scriu ceva ce nu trebuie. Chiar acum, mi-e teamă. Am senzaţia că trebuie să
urmez un plan de idei bine configurat. Presupun că, în esenţă, acel plan, tot
de către mine este alcătuit, dar mi-e teamă că nu îl voi respecta întrutotul.
Mi-e teamă că mă voi abate de la el. Dar dacă eu sunt infinitul şi toate
elementele cuprinse în el, după cum am spus mai sus şi după o serie de inducţii
logice, atunci, în realitate, mi-e teamă că nu voi fi eu însumi. Dacă anulez
timpul şi îl cuprind în mine, atunci mi-e teamă că nu sunt eu însumi. Asta să
fie rădăcina tuturor dilemelor mele? Dumnezeu să mă ajute.

 
            De ceva timp stau într-o cumpănă, de
fapt mai multe cumpene. Ca o paranteză, mi se pare uşor ironic, din moment ce
eu sunt cumpăna şi toate celelalte respective cumpene. Dar cu toate astea, mă
aflu într-o cumpănă, sau mai multe. Am senzaţia că devin din ce în ce mai vag
în exprimări. Am început, acum ceva timp, să scriu „ceva”. Este, o ştiu acum,
un subiect important pentru mine, poate şi pentru alţii, căci scrisul nu e doar
„scris”. Toată povestea s-a derulat deja în mintea mea, dar mi-e teamă să o
aştern pe foaie, fie ea şi virtuală. E ca şi cum acea poveste e un mesaj,
primit de undeva, de departe. Dar mi-e teamă că, odată ce trece prin filtrul
eu-lui meu, va ieşi altceva, şi asta din cauza fapului că mi-e teamă că nu sunt
eu însumi. că nu îmi sunt adevărat. Îmi închipui că afirmaţia anterioară este o
contradicţie, din moment ce eu sunt infinit. Dar adevărul nu ţine cont de
logică. Cu alte cuvinte, cred că trebuie să mai treacă apă pe sub pod pînă să
pot înţelege cu adevărat aceste lucruri.
 
    Sunt un infinit aflat în cumpănă cu
sine însuşi. Dar ce înseamnă asta cu adevărat? Eu sunt infinitul,
contragreutatea-sine-însumi, şi cumpăna. Cu asta cred că am spus tot.
 
Toate cele bune.
 

Timpul şi sfîrşitul său…

12 august 2009
 
 
 
Ce este timpul, pînă la urmă? La ce
ne serveşte? Am recitit, iarăşi, ceea ce am scris acum cîteva zile şi mi se
pare că mă învârt în jurul cozii. De ce, dacă timpul este un construct uman
bazat pe succesiunea evenimentelor, persistă atît de puternic în conştiinţa
omului? Pe undeva, cumva, încep să cred că timpul este o unealtă. Sau cel puţin
a fost o unealtă de care ne-am folosit prea mult. Îmi imaginez că e ca şi cum
ne-am încăpăţîna să folosim obiecte rudimentare în loc să folosim uneltele
evului în care trăim.

    Este cert şi bine cunoscut faptul că
fiecare ev, începînd cu epoca de piatră, a oferit omului un set de unelte pe
care să le folosească şi să le mînuiască după cum consideră. Însă, evurile s-au
succedat şi au oferit, în aceeaşi măsură, omului, diferite unelte pe care el să
le folosească după gradul corespunzător al dexterităţii, imaginaţiei şi
gîndirii sale.    Privind acest sistem bine ordonat,
nu mă pot abţine să nu remarc faptul că el se poate translata şi la nivelul
omului. Putem privi omul ca un microcosmos în care evurile sale interioare se
succed cu precizie, la fel ca în universul din exteriorul său. Dar dacă acest
lucru este adevărat, atunci fiecare ev care se succede în interiorul omului
vine cu propriile sale unelte adecvate evoluţiei sale interioare? Dacă da… atunci
am reuşit să confirm filosofiile care spun că umanitatea păşeşte într-o
succesiune de dimensiuni interioare, rînd pe rînd. Nu pot să nu mă întreb, în
baza acestei premise, ce fel de unealtă este şi cărui ev îi aparţine timpul.    Înclin să cred că timpul ţine de
raţiune. Desigur, raţiunea dispune de multe alte unelte, dar ceea ce mă
frămîntă cel mai mult este timpul. Oare evul raţiunii a trecut? Nu ştiu exact
cum să formulez ideea asta, e mai mult o temere. Simţim cu toţii că ne apropiem
de o

uşă,
aflată pe drumul evoluţiei omului. Dar dacă acea

uşă trebuie deschisă cu o anumită
cheie? Cheia despre care vorbesc este mai mult o metaforă. Ea cuprinde o serie
de “unelte”. Temerea despre care vorbesc este aceea că noi vom încerca să
deschidem

uşa
cu cheia greşită.

    Cîndva, în trecutul nostru recent,
a trăit cel mai mare dintre Maeştrii înălţaţi. El ne-a vorbit în scurta sa
viaţă despre această “cheie”. Ne-a vorbit despre iubire, despre dragostea
pentru omul de lîngă noi. Dacă ne aflăm în evul “inimii” şi nu în cel al
raţiunii, fiindcă acesta din urmă a trecut deja. Să fie acest fapt o parte din
frustrarea pe care o resimt, frustrare pe care cred că din ce în ce mai mulţi
oameni încep să o resimtă la rîndul
lor
? Să fie oare timpul, dar mai precis, raţiunea o unealtă a evului
anterior? Desigur, raţiunea a fost deosebit de utilă, la vremea ei. Nimeni nu
poate nega acest aspect, dar oare poţi deschide o

uşă cu cheia greşită?

În definitiv, am înţelesc că nimeni nu poate spune exact ce
este timpul, dar cumva, nu cred că acest aspect mai contează.
 
Cineva mi-a spus că “cercetînd
trecutul poţi afla ce ai de făcut în viitor”. Nu ştiu exact dacă este adevărat
sau nu, însă eu, unul, am hotărît să îmi concentrez eforturile într-o altă direcţie, de mine ştiută. Timpul poate
să îşi păstreze secretele pentru cine vrea să le caute, eu caut altceva,
dintotdeauna am căutat altceva.
 
 

  Toate cele bune.


Între timp şi spaţiu

4 august 2009
 
        Încă mă frămîntă problema timpului, căci de dimineaţă am început să citesc o serie de cuvîntări scrise acum aproximativ 100 de ani despre minte, trup şi spirit.
   Îşi începe disertaţia cu dihotomia dintre spirit şi materie şi, inevitabil, atinge subiectul timp. Aici dă următoarea definiţie: "Timpul este perioada în care un corp în mişcare ocupă un loc în spaţiu." M-am gîndit că este o bună aproximare a noţiunii de timp şi am început să reflectez asupra ei.
   Dacă timpul este perioada în care un corp ocupă un loc în spaţiu iar, ţinînd cont că, spre deosebire de materie, spiritul nu are formă, prin urmare acesta din urmă nu ocupă un loc în spaţiu. Putem presupune, astfel, că spiritul nu se supune legilor timpului. Iar dacă spiritul nu ocupă un loc în spaţiu şi nu se supune legilor timpului înseamnă, oare, că spiritul este cuprins în TOT spaţiul, prezent  întotdeauna şi oriunde?
   Dacă forma este expresia materiei, căci trebuie să aibe o formă care să ocupe spaţiul, atunci expresia spiritului, la fel de lipsită de formă ca şi spiritul este, oare, gîndul pur, primordial? Dacă da, se supune, gîndul, aceleiaşi cauzalitaţi ca şi spiritul? Este, oare, gîndul cuprins în întregul spaţiu, prezent întotdeauna şi oriunde? Dacă da, atunci ar rezulta că toate gîndurile fiecărei fiinţe din univers fac parte din acelaşi plan al gîndului pur.
    Fac aici o pauză pentru a descrie imaginea pe care mi-au produs-o aceste reflecţii. Mi-am imaginat gîndul primordial ca pe un sferă infimă, incandescentă, din care ţîşnesc în permanenţă raze-gînduri, în toate direcţiile, de toate lungimile, dar în acelaşi timp, toate acele raze există deja, iar ele formează, în totalitatea lor, o sferă gigantică, incandescentă, dar care devine, apoi, la fel de infimă ca cea iniţială. Această devenire şi revenire în sine o vedeam ca fiind eternă, imuabilă şi, în acelaşi timp, în continuă creştere şi evoluţie.
   Ce se întâmplă atunci cînd timpul şi spaţiul (ca elemente cuantificabile ale realităţii înconjurătoare) sunt nule? Presupun că nu rămîne nimic altceva decît un etern şi nemuritor, aici şi acum. Fiecare clipă este veşnică, întrucât e o singură clipă.
   Cînd timpul şi spaţiul (ca şi coordonate ale materiei)nu există, nimic nu este departe de "noi", totul este în "noi", aici şi acum, într-un echilibru perfect, etern. Dacă spaţiul ar fi nul, atunci forma ar fi nulă. Prin urmare materia nu ar exista. Cu alte cuvinte, nici Spiritul (nu şi sufletul) nu s-ar mai manifesta, căci dacă se anulează un punct al unei dihotomii, trebuie anulat şi celălalt pentru a se păstra echilibrul. Totul se reduce la echilibrul universal, etern şi perfect.
   Dacă asta ar fi adevărat atunci timpul şi spaţiul trebuie că sunt o iluzie. Dar de ce această iluzie? Ce a dus la existenţa ei? Care e scopul ultim al unei iluzii? Acela de a vedea dincolo de ea? Nu ştiu, încă mi-e neclar acest aspect.
    Dacă forma este expresia materiei, a spaţiului şi, după cum s-a văzut dintotdeauna, forma (ca expresie a materiei) este maleabilă numai în faţa gîndului, ba chiar m-aş aventura să afirm că materia este însăşi o expresie a gîndului, atunci aceeaşi formă ar trebui să fie şi o expresie a gîndului. Dacă forma este o expresie a gîndului şi, în acelaşi timp, forma este o expresie a materiei, atunci gîndul şi materia, mai bine zis spaţiul, sunt unul şi acelaşi lucru? În aparenţă ar părea că nu. Dar dacă luam în considerare faptul că spaţiul reprezintă întreg spaţiul de pretutindeni, care este, în mod abstract, prezent oriunde şi oricînd, atunci da… gîndul şi spaţiul ar fi unul şi acelaşi lucru, desigur, în cel mai abstract sens posibil… Deşi îmi pare corect acest raţionament, e posibil ca el să fie, totuşi, puţin greşit. Poate e doar o nuanţă de dimensiune a planului cauzal… nu ştiu exact.
   Ultima afirmaţie mă conduce, totuşi, către singura concluzie posibilă, în momentul de faţă, vis-a-vis de tot ceea ce am afirmat pînă acum: dacă gîndul şi spaţiul sunt unul şi acelaşi lucru, iar această afirmaţie este în concordanţă cu echilibrul universal, atunci toate celelalte expresii şi forme ale lor ar trebui, în mod absolut, să fie expresii ale unuia şi aceluiaşi lucru, primordial, esenţial, vital, infinit, atotcuprinzător, perfect.
    Care este această esenţă primordială? E greu de cuprins cu imaginaţia, însă cert este că şi aşa, dacă este adevărat tot ceea ce am spus, este doar o fracţiune din ceea ce ar putea fi cu adevărat, căci am atins cu bună ştiinţă doar o singură dimensiune, în cel mai bun caz posibil, în cazul în care raţionamentul a fost corect.
    Am omis să vorbesc despre suflet, care este complet diferit faţă de spirit, pentru că, sincer să fiu, dificultăţile pe care le prezintă această necunoscută în marea ecuaţie a vieţii sunt insurmontabile pentru o biată minte de om. 
    Presupun că toate se află la timpul lor, însă acum cînd recitesc ceea ce am scris mi se pare că nu prea are sens. Dar nu voi şterge, căci am senzaţia că undeva, cîndva voi înţelege mai bine ceea ce am scris, sau voi corecta greşelile pe care le-am făcut.
   Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten de-al meu despre insuficienţele limbajului atunci cînd vine vorba de a descrie ceva abstract, însă cu adevărat important. Dacă matematica, limbajul suprem cunoscut de om în momentul de faţă, nu poate demonstra o portocală, adică mai exact, nu poate produce o demonstraţie după care să pui "=" şi să scrii "portocală" atunci cum poţi demonstra ceva atît de abstract precum iluzia realităţii…
    Presupun că tot ce ne rămîne de făcut este de a savura portocala… 
 
"O, Preafrumoasa mea Tsogyel! Fii mereu atentă asupra faptului că orice aspect al realităţii, întocmai aşa cum este privit de noi, exact aşa el ne va apărea după aceea."

 

Nori şi răbdare

2 august 2009
Vezi o forma anume?
 
 
    De o vreme încoace îmi place să mă uit la cer. Mă uit la cer
cînd sunt abătut, cînd sunt trist, cînd am o întrebare, cînd aştept un
răspuns. De la o vreme privesc cerul cu alţi ochi. Are altă
însemnătate, are altă greutate. Înainte era doar o chestie care atîrna
deasupra capului meu. Acum e un "Cer". Dar cel mai mult, şi cel mai
mult îmi place să privesc norii albi. Poţi învăţa foarte multe de la
natură, dacă ştii cum să întrebi.
    Ieri seară a plouat, aici unde locuiesc eu. Însă atunci cînd
am ridicat ochii spre cer, cu cîteva ore înainte nu mi-aş fi dat seama
de acest eveniment. Cerul era senin. Cîţiva nori îşi făceau loc pe
bolta cerească, evitîndu-se, parcă, unul pe celălalt. Atunci am vrut să
îi privesc mai cu atenţie. Căci norii sunt ai Pămîntului, şi ca atare
trebuie că au viaţă, ca şi Pămîntul.
    Primul lucru pe care l-am observat este răbdarea lor. Nu mă
pot gîndi la o singură persoană atît de răbdătoare, pe cît era acel nor
pe care îl urmăream. Era un nor străveziu, abia înflorit. Stătea pe
loc, parcă aşteptînd ceva. Îmi pierdusem răbdarea de nenumărate ori, ba
chiar şi aţipisem la un moment dat. Îmi făceam de lucru, aruncînd cîte
un ochi pe fereastră. Însă, în cele din urmă, am observat că s-a pus în
mişcare. Prietenul său, vîntul, sosise. Atunci ma gîndeam că dacă aş fi
fost în locul norului, m-aş fi evaporat demult dacă ar fi trebuit să
aştept atîta amar de vreme.     Norul aşteptase ore întregi, pe loc,
fără a avea altceva de făcut, privind lumea ce se desfăşura grăbită pe
pământ. E drept că nu avea prea multe alternative, dar a rămas perfect
calm. Mi-ar fi plăcut să fiu atît de senin şi de imuabil, indiferent de
ce s-ar întâmpla.
     Norii sunt foarte jucăuşi… le place să ia diferite forme,
de fiecare dată. Se spune ca nu vei găsi în veci doi nori identici.
Poţi identifica în ei o sumedenie de forme, de simboluri, de animale
inchipuite si reale.
   Apoi am observat că norii au un fel aparte de a socializa.
Străbat cerul în stoluri, iar daca uneori se întâmplă să îl străbată
singuri, la un moment dat, parcă de nicăieri, apare un alt nor care îi
acompaniază. Alteori apare cîte un nor măreţ, regal cu un alai
nemaipomenit. Apoi am observat că norii lucrează împreună, în mod
armonios. Se strîng toţi laolaltă şi are loc un fel de şedinţă de
brain-storming, în urma căreia rezultă ploaia. Nici un nor nu este
invidios pe altul că e mai închis la culoare, sau plouă mai mult. Toţi
îşi fac treaba perfect senini. Plouă atît cît trebuie, apoi se despart
şi îşi vede fiecare de treaba lui. Şi îşi îndeplinesc astfel munca din
vremuri imemoriale, susţinînd şi participînd la viaţa planetei. Cîtă
consecvenţă… faţă de mine care trec de la un gînd la altul în decurs
de doar cîteva momente. Ar mai fi ceva de spus, dar mă voi opri aici.
    Natura ne dă multe sfaturi, trebuie doar să ştim să le ascultăm. 
 
Toate cele bune.

 


Timp, timp, timp, timp…

26 iulie 2009
 
 
    Cît e ceasul? Cît e ora? În ce zi suntem? În ce an suntem? Oare am timp să ajung acolo? Ar trebui să îmi fac timp pentru… Cît durează? Dacă mai aveam puţin timp… 
 
    Toată lumea vorbeşte despre timp… dar oare ştim noi cu adevărat ce este timpul? Timpul aleargă ca vîntul cînd eşti fericit, dar alunecă infernal de lent atunci cînd eşti deprimat. Timpul este relativ? Ce măsoară el mai exact? Unii ar spune că măsoară miliardele de perioade de radiaţie care corespund tranziţiei stării fundamentale a atomului de cesiu între cele două niveluri hiperfine ale sale. Cu alte cuvinte, secunda reprezintă aproximativ 9 miliarde de astfel de perioade de radiaţie…
   Alţii ar spune că timpul este ca un fuior de aţă care se desfăşoară la nesfîrşit. Îmi aduc aminte, cu ocazia asta, de acele zîne din basme care torc fuiorul vieţii, iar cînd venea rîndul cuiva să moară, ele tăiau aţa în locul acela prestabilit.
   Îmi aduc aminte de un om care spunea că îşi trăieşte viaţa precum firele de nisip dintr-o clepsidră… fir cu fir, clipă de clipă.
   Există tot atît de multe alte interpretări şi explicaţii matematice, cuantice cît şi interpretări fantastice, sau mitologice.
    Dar niciuna dintre ele nu mă satisface complet, deoarece am o părere diferită despre timp, dar despre asta voi vorbi puţin mai tîrziu.
   De ceva timp am aflat o teorie ştiinţifică care concordă, întrucâtva, cu propria mea teorie. Este vorba despre rezonanţa Schumann.
   Se pare că un anumit fizician Schumann a descoperit, între anii ’52 şi ’57 o cavitate magnetică, la suprafaţa terrei, între litosferă şi ultimul strat al ionosferei, aflat la o distanţă de 55km de suprafaţa pămîntului. Mai importante decît cavitatea în sine sunt proprietăţile sale rezonante, tinînd cont de faptul că Pămîntul se manifestă ca un imens circuit electric. Mai exact "Rezonanţa Schumann" reprezintă, în termeni neştiinţifici, "bătaia inimii" a planetei.
   În urma unor cercetări amănunţite s-a constatat că această rezonanţă a fost constantă în ultimele milenii… avînd o valoare de 7.8Hz. S-a mai constatat şi faptul că, începînd cu anul 1980, această frecvenţa a crescut simţitor (mai accelerat după 1997), ajungînd, în prezent, la valoarea de 12Hz. Pentru necunoscători acest fapt ştiinţific nu are o relevanţă anume… însă el s-ar putea traduce printr-o accelerare a timpului. "Inima planetei" bate mai tare de aproximativ 1.5 ori. Asta, raportat, la intervalul de timp de 24 de ore se traduce printr-o "îngustare" a timpului, pînă la 16 ore. Mi se pare o explicatie foarte plauzibilă pentru evidenta criză de timp pe care o suferim de ceva timp încoace.
   În altă ordine de idei, timpul trece mai repede. Este o exprimare săracă, căci timpul nu are cum să treacă mai repede…
 
    Pe mine m-a interesat dintotdeauna timpul şi natura sa, care a eludat şi incitat toate categoriile de oameni din toate timpurile. Mărturisesc că mie nu îmi place timpul. Pentru mine, timpul e legat de viitor. Mă forţează să mă uit în viitor, să gîndesc în viitor, să acţionez în viitor. Nu sunt de acord cu asta. Desigur, mi se pot aduce nenumărate argumente în defavoarea atitudinii mele, dar nu mă interesează calitatea sau natura lor.
    Din punctul meu de vedere timpul este un construct uman. Ca atare timpul este supus greşelii, asta ca urmare a unui raţionament simplu şi logic: omul este imperfect prin natura sa, rezultă că el nu poate crea lucruri perfecte; altfel, dacă ar fi perfect, ar crea lucruri perfecte şi invers(ceea ce nu este cazul, din cîte bag de seamă).
    Dacă timpul nu este perfect… de ce ne agăţăm cu atîta disperare de el şi gravităm în jurul său ca muştele în jurul unui felinar
    Cercetătorii arată că rezonanţa Schumann creşte în continuare, noi asistînd la o reală îngustare a "timpului perceput". Tot aceeaşi cercetători spun că această rezonanţă va atinge un maxim unic în istoria pămîntului, în perioada imediat următoare.
    Acest maxim poate fi tradus printr-o anulare efectivă a timpului. Ei spun că timpul va fi Zero.
   Mai departe, scenariile care se produc în baza acestui fapt devin aproape ştiinţifico-fantastice.
    Deocamdată… încă avem timp. Avem sau nu? Nu ştiu. Nu ştiu nici măcar ce este timpul. Dar îţi poţi imagina nonexistenţa timpului? Poţi trăi o zi, normală, fără să te uiţi o singură dată la ceas, fără să îţi închipui măcar conceptul de timp? 
 
    Astăzi, opreşte-te puţin, uită-te în jurul tău. Ce observi acum? În prezent. Ce ai de făcut acum? La ce te gîndeşti acum? Respiră adînc şi linişteşte-te.
 
    Toate cele bune.

 

 
 

Amintiri din Copilarie

26 iulie 2009

 
 
    Ce tînăr eram pe atunci, nici nu îmi aduc aminte cum a trecut timpul. În fapt, am foarte puţine amintiri din copilărie. Îmi pare că eram puţin cam trist…
 
 


Claire De Lune-Debussy


Cîntec Oltenesc, Tudor Gheorghe

21 iulie 2009
 

Tudor Gheorghe – Cântec oltenesc
 
Muică,
Noi sîntem un neam
Ca frunza lucind pe ram.
Dacă n’aveam Jii de soi,
Trăgeam Oltu’ mai la noi.

Cerul cît e de-nflorit,
De la noi s-a’mpodobit.
Din ştergarul nostru a luat
Curcubeul lui vărgat.

Luna plină, cînd e roată
Dupe pîinea’n ţest e luată.
Iar sprînceana ei măiastră,
Dupe cobiliţa noastră.

Serilor, ca să lucească
Le-am dat iia oltenească.
Cloşca lui cu puii goi,
Este cloţa de la noi.

Muică,
Suntem neam de piatră
Cînd e vorba pentru vatră.
Sîntem pui de brâncoveni
De panduri şi de jieni.

Dacă n-aveam munţi cum sînt,
Îi scoteam şi din pămînt.
Dunăre dacă n-aveam,
Jiul, Dunăre’l făceam.


Pisicul, Leul şi Oglinda

17 iulie 2009
    Îmi aduc aminte că am citit pe undeva, cîndva, nu mai ştiu
unde, următoarele… Se spune că înainte de timpurile moderne, înainte
de istorie, cînd oamenii erau în comuniune directă cu Dumnezeu,
popoarele erau conduse cu înţelepciune, dreptate şi bunătate. Într-un
asfel de ţinut regele avea un car de aur care era tras de lei. Regele
trebuia să fie o fiinţă desăvîrşită, trebuia să manifeste un asemenea
grad de dreptate, cinste, bunătate sufletească şi de autocontrol încât
leul să nu îl sfăşie pe el, sau pe ceilalti din jurul său. Pe atunci
leii erau mult mai apropiaţi de om, şi aveau altă înfăţişare, căci ei
însuşi sunt simbolul soarelui. Ei sunt reprezentanţii dreptăţii,
cinstei şi bunătăţii de pe pămînt.
    În timp însă, oamenii au devenit din ce în ce mai ancoraţi în
planul material, au uitat de vechile obiceiuri ale străbunilor lor şi
au căutat să obţină mai multă putere. Leii începuseră să facă victime
pînă şi în rîndul regilor, căci şi ace ştia fuseseră corupţi de setea de
putere. În cele din urmă, leii nu au mai putut sta lîngă oameni, căci
deveniseră nişte fiinţe slabe, grosolane, barbare, şi s-au îndreptat
către sălbăticie, departe de om. Omul a scăzut, s-a coborît şi mai mult
în cele din urmă.
 
   Stăteam în parculeţul din apropierea mea, şi mă gîndeam la
această istorisire, generată de un pisic pe care îl urmăream, slabuţ şi
amărât, dar cu o blaniţă impecabilă, gri, în timp ce îşi făcea drum
prin iarbă, ferindu-se cît mai mult posibil de oamenii ce treceau
neafectaţi pe lîngă el, şi de copiii deosebit de curioşi. Îl vedeam că
îşi făcea loc printre copăcei, printre plante, doar-doar de nu l-ar
băga nimeni în seamă. Strategia sa a dat greş, căci a fost reperat de
un copil mult prea curios în legătura cu tainele naturii animalului…
ceea ce pisicul a simţit de îndată, căci imediat ce atenţia copilului a
fost atrasă de activitatea sa, a zbughit-o printre tufişuri şi se
îndrepta spre locul din care eu urmăream toată scena. Profund mişcat de
reacţia sa, aş fi sărit cu totul de pe banca pe care stăteam, ca să nu
cumva să stînjenesc goana pisicului care fugea ca şi cum viaţa lui ar
fi depins de rezultatul acelei fugi.
    Pînă să schiţez un gest, totuşi, pisicul s-a oprit în faţa
mea, la nici un metru. Priveam ochii ca de jad , care mă priveau înapoi.
Nu aveam cuvinte, căci mi le înghiţise pisicul… dar nu vroiam să îl
sperii şi eu. Mi-am adus aminte de leii din poveste, care puteau fi
îmblînziţi prin bunătate şi dreptate. Am încercat să eman cît mai multă
bunătate, prin toţi porii, către acel pisic. Nu ştiu dacă a avut
efectul scontat, dar cert este că pisicul stătea pe loc. Copilul cel
năzdrăvan, observînd ca pisicul intrase în jurisdicţia mea, a renunţat
la oricare ar fi fost intenţiile sale.
   Pisicul, totuşi, stătea în faţa mea. Parcă să zic că ar fi vrut
ceva de la mine, dar nu am idee ce aş fi putut face pentru el, atunci.
M-am apropiat, în cele din urmă, l-am mîngâiat, şi l-am lăsat să plece
mai departe. El s-a apropiat de banca pe care stăteam, a intrat sub ea,
şi s-a pus să doarmă. Eram puţin încurcat căci nu aş fi vrut să îl
deranjez din somn…    
    Astfel am aşteptat puţin, acolo, gîndindu-mă la semnificaţia
întâmplării. M-am ridicat după un timp şi am plecat mai departe
păstrînd în minte imaginea unui pisic care se uită în oglindă şi se
vede un leu maiestuos.
 

Toate cele bune! 


Dans Lent – poezia vieţii unui om

14 iulie 2009

Am găsit această poezie pe un blog aleator, preluată la rîndul ei din
Ziarul Gîndul.
http://www.gandul.info/puterea-gandului/o-floare-din-ierbarul-mortii.html?4237;4263287
 
DANS LENT

Ai privit vreodată copiii într-un balansoar ?
Sau ai ascultat zgomotul
ploii
când cade pe pământ?
Ai urmărit vreodată zborul
în zig-zag  al
unui fluture?
Sau ai observat soarele
când dispare în noapte?
Ai face
bine să încetineşti.
Nu dansa atât de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu
va dura.
Parcurgi fiecare zi în zbor?
Când spui “Cum te simţi?”
asculţi
răspunsul?
Când ziua s-a sfârşit
te întinzi în pat
cu sute de
gânduri
care îţi trec prin cap?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa
atât de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.
Ai spus vreodată
fiului tău
“o facem mâine”?
fără să îţi dai seama în grabă,
de părerea
lui de rău?
Ai pierdut vreodată legătura,
ai trăit o prietenie
care s-a
sfârşit pentru că
tu nu ai avut niciodată timp
să suni şi să spui
“Bună”?
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa atât de repede.
Timpul e
scurt.
Muzica nu va dura.
Când alergi atât de repede
ca să ajungi
undeva
îţi pierzi jumătate din plăcerea de a merge.
Când alergi tot
timpul
Ziua e ca un dar niciodată deschis,
aruncat.
Ascultă
muzica.
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa atât de repede.
Timpul e
scurt.
Muzica nu va dura.
 
     Prima oară cînd am citit-o, am înţeles mesajul ei adînc, transcendent.
Şi am gîndit că este opera unui om care a pătruns prin experienţă multe din
misterele vieţii, dar ceea ce am aflat m-a cutremurat.
    În realitate, este poezia unei fete tinere, bolnavă de cancer în fază
terminală. Am citit-o apoi, din nou, din nou, şi iar din nou. Realitatea aceasta
e suficientă pentru a înţelege cum suferinţa acelei fete i-a luminat în cele din
urmă conştiinţa. Va pleca în noul drum pentru care se pregăteşte înarmată cu un
adevăr tainic şi puternic, numai de ea ştiut şi trăit. Îmi aduc aminte, acum, că am citit undeva că unele suflete îşi aleg propriul destin în aşa fel încât să îşi aducă aminte de un adevăr pe care l-au uitat, şi care era deosebit de important pentru ei.
 
Ascultă muzica.
Ai face bine să încetineşti.
Nu dansa atât de
repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.
 
Comentariile sunt de prisos.
 

 


Daca ti-as spune…

14 iulie 2009
    Dacă ţi-aş spune că pentru a fi fericit nu trebuie să faci un singur pas? Dacă ţi-aş spune că dacă faci un singur pas în orice direcţie pentru a găsi fericirea nu o vei găsi?     Dacă te uiţi în jurul tău şi te uiţi la oamenii din jurul tău, vei observa că toţi fac paşi în toate direcţiile. Aleargă de colo, colo, caută, rezolvă, fac, dreg, trag pe sfoară, sunt traşi pe sfoară, află informaţii, află secrete, îşi fac prieteni, îşi fac duşmani, se angajează, demisionează, se iubesc, se ceartă, se despart, se luptă, se ucid. Şi toate astea pentru ce? Pentru a fi fericiţi… Ori atunci cînd faci toate astea pentru a fi fericit, din nefericire, ai pierdut din start. Unul îşi închipuie că dacă va strînge nu ştiu ce averi, va fi fericit… şi de va reuşi să le strîngă, peste un timp va realiza că nu e mai fericit decît atunci cînd nu avea nimic. Ba e şi mai nefericit, căci a pierdut timpul de pomană. Altul îşi închipuie că va fi fericit dacă va face nu ştiu ce, altul îşi închipuie nu ştiu ce…
   Dar toate sunt închipuiri. Fericirea nu trebuie căutată. Căci dacă o cauţi nu o vei găsi niciodată. Ea nu se află în lumea asta, pentru tine să o descoperi undeva, ascunsă de toţi, aşteptîndu-te. Dar ceea ce e mai trist, este că o mare parte din oameni nici măcar nu ştiu că fac toate lucrurile alea pentru a fi fericiţi. Fericirea este, pentru ei, mai mult un imbold sufletesc. Şi vor putea înţelege acel imbold sufletesc abia după ce realizează că toate strădaniile lor au fost în van. Că toate strădaniile lor nu le-au adus acea fericire pe care simţeau că trebuie să o descopere…
   Pentru a fi fericit nu trebuie să faci niciun pas. Căci fericirea nu se descoperă, se trăieşte. Fericirea este înăuntrul tău. Dacă eşti în mers, opreşte-te. Stai pe loc. Dacă stai jos, deschide ochii. Uită-te în jurul tău. Ce vezi? Vezi totul, toţi oamenii, toate plantele, toţi copacii. Le vezi pe toate. A fi fericit este pur şi simplu o stare de spirit, proprie omului. Pe care, ce-i drept, o accesăm din cînd în cînd, atunci cînd iubim. Dar fericirea înseamnă mai mult de atît. Fii fericit pentru tot ceea ce eşti şi tot ceea ce ai. Nu îţi trebuie mai mult, şi nici mai puţin. Poţi afla fericirea înainte de a o căuta. Căci ea se afla în tine. În fiecare din noi. 
    Dacă ne-am purta viaţa după acest adevăr simplu, Pămîntul ăsta ar avea mult mai puţin de suferit.
 
   În esenţă, fericirea nu se caută, se trăieşte. Iar asta e mai uşor decît s-ar crede.
 
Vă doresc, tuturor, să fiţi fericiţi pentru ce sunteţi şi pentru ce aveţi.
 
Toate cele bune! 

Picaturile Sufletului

12 iulie 2009
Am hotarat sa public din nou aceasta poveste, impreuna cu micile corecturi pe care i le-am aplicat, pastrand intact sensul original al povetirii.
 

Picaturile Sufletului


Calea, adevarul si viata…

12 iulie 2009
    Ceea ce voi încerca în continuare va fi, de departe, cea mai grea misiune pe care am avut-o pînă acum. Căci cum poţi reda în cuvinte cînd nu există cuvinte pentru a descrie ceea ce nu poate fi descris?

  Întotdeauna cînd am avut de povestit ceva, am considerat că este mai bine să încep cu începutul. În cazul de faţă nu cred că este necesar aşa ceva, căci ar însemna să îmi încep povestea cu momentul naşterii mele. Şi sunt sigur că un asemenea subiect nu interesează pe nimeni. Prin urmare voi începe cu evenimentele imediat anterioare evenimentelor care le voi prezenta în scurt timp.
    Începusem o anumită activitate pe acest blog, acum ceva timp, am scris cîteva rînduri pe ici pe colo, însă la un moment dat am simţit ca pierd timpul degeaba, la un nivel profund, cum de altfel s-a întâmplat şi cu alte activităţi de-ale mele. Eram şi în sesiune, învăţam cîteva chestii interesante, însă mai tot timpul aveam senzaţia că îmi lipseşte ceva, sau că nu fac ceea ce ar fi trebuit să fac.
    S-a încheiat şi sesiunea şi începea perioada pe care o aşteptam dintotdeauna cu nesaţ, perioada studiului individual. Aveam să mă afund în cărţi, să aprofundez anumite lucruri, etc. În ultima vreme, am renunţat la a mai căuta cărţi de citit ci, în schimb, am început să "aştept" să îmi cadă în braţe cărţile. Şi întradevăr ele îmi cădeau în braţe. Citeam cărţi din diferite domenii, aparent fără nicio legătura între ele, însă eu remarcam cu stupoare, de fiecare dată că ele se completau în mod armonios, umplînd unele lacune create de altele, creînd alte lacune, umplute de cărţile care urmau. Într-un cuvînt citeam pe nerăsuflate, tot ceea ce îmi pica în mînă, la propriu. În acea perioadă, am scris povestea "Picaturile Sufletului" profund marcat de ea, deşi era scrisă de mine însumi. La vremea respectivă mi se conturase deja o anumită ştiinţă a lucrurilor, o ordine generala a elementelor care compun cel puţin unele aspecte ale vieţii. Iar pe acelea le-am cuprins în acea poveste. Însă ceea ce eu nu ştiam, este că eu inclusesem, inconştient, multe alte elemente care aveau să îşi releve semnificaţia abia după o perioadă, după ce eu voi fi citit alte şi alte cărţi şi trăisem o experienţă incredibilă. Dar nu vreau să o iau înainte…
   După ce am scris povestea, am împărtăşit-o cui am putut, şi mi-am continuat educaţia spirituală, aflată literalmente în măinile destinului (căci în ultima vreme cărţile mă urmăreau şi mă implorau să le citesc…dar despre asta mai tărziu). La vremea respectivă am împărtăşit-o, printre alte persoane, unei cunoştinţe de-a mea. A citit-o si a rămas pesemne impresionată, întrucat m-a comparat cu un personaj dintr-o carte de M. Eliade ("Nuntă în cer"). M-am simţit un pic flatat, desigur, deşi nu citisem cartea şi i-am mărturisit asta. Ea m-a rugat să o citesc de îndată. Nu am făcut-o, căci nu citeam cărţile după recomandările oamenilor, ci dupa cele ale destinului. Acum ştiu că greşeam.
   Am continuat astfel să citesc cărţi din diferite domenii, culturi şi epoci şi, într-un mod foarte straniu se completau toate asemenea unui puzzle gigantic, căruia doar îi bănuiam imaginea de ansamblu. Ajunsesem într-un punct în care mă simţeam destul de sigur pe mine, deşi simţeam unele nelinişti mocnind în sufletul mea (pe care încercam să le ignor, din cîte îmi dau seama acum). La un moment dat, văd acum că era inevitabil, într-un roman iniţiatic am descoperit tot ceea ce încercam să ascund în cele mai obscure cotloane ale minţii mele… mai exact noţiunea cum că iubirea dintre doi oameni, pe pămînt este o reflecţie şi o nevoie de împlinire a marii iubiri universale, perfecte, divine.
   Mărturisesc acum, fără jenă, că mi-a fost dintotdeauna frică de acest aspect. Întotdeauna mi-am dorit să mă îndrăgostesc de cineva, să fiu iubit şi sa iubesc. Dar pe măsură ce avansam pe culoarele cunoştinţei se prefigura, undeva în depărtare, un fel de monstru care ameninţa să îmi distrugă iubirea (căci da, iubesc şi sunt iubit) de dragul iubirii divine. Mi-era frică de faptul că poate într-un viitor apropiat sau depărtat, nu conta prea mult, ar fi trebuit să renunţ la această iubire in favoarea celeilalte, mult mai pure. Nu înţelegeam de ce ar fi fost nevoie de aşa ceva. Nu eram de acord cu ideea asta.
   Acum cînd mă gîndesc, această temere m-a însoţit dintotdeauna, a fost prezentă mereu, am simţit-o mereu lîngă mine, simţindu-i respiraţia în ceafa mea. Iar acum cînd o întâlneam formulată în mod precis şi inconfundabil în acea carte mi se părea că e un semnal de alarmă. În acelaşi moment, am lăsat romanul din mînă, şi am simţit un imbold puternic, aproape de necontrolat de a mă duce în camera surorii mele şi de a cauta cartea "Nunta în cer" spre a o citi. Da, sora mea cumpărase cartea cu cîteva zile în urmă. Eu am băgat de seama, atunci, acest eveniment cu potentiale implicatii cosmic, însă nu am luat în considerare acest semn flagrant…
   Aseară s-a întâmplat să citesc "Nunta în cer" şi nu am putut să o las din mînă pînă la 4 dimineaţa. Am citit-o încet, îndelung, parcă presimţind greutatea cuvintelor dintrînsa. Ceea ce am citit în carte, avea întradevăr rolul de catalizator, căci mă băgase şi mai mult în ceaţă… Era vorba, după cum era de aşteptat, despre iubire. Dar un alt fel de iubire, după cum citeam în prefaţa cărţii. O iubire pe care însuşi M. Eliade o numeşte "un raptus, o desăvîrşită unire, căreia, în sine, nu îi lipsea nimic". Era vorba despre o iubire în care cei doi ar fi trebuit să se contopească la propriu într-o singură fiinţă. Aici, pe pămînt, omul încearcă în zadar să reuşească ceea ce se înfăptuieşte în cer… o nuntă desăvîrşită, o uniune perfectă, faţă de care iubirea terestră este doar o iluzie, de care natura se foloseşte pentru a se perpetua.
   E lesne de înţeles cum o asemenea tematică mi-a zdruncinat din temelii tot ceea ce crezusem a fi stabil în imaginea pe care mi-o formasem despre viaţă(caci M. Eliade stapanea multe din adevarurile orientale, si le includea constient-inconstient in lucrarile sale, conferindu-le o putere cu atat mai mare). Căci acum începeam să bănuiesc cu adevărat, să simt, că adevărul pe care îl caută omul este iubirea. Dar nu ştie cum să îl afle.
    În starea asta mă aflam de dimineaţă, cu toate bărcile scufundate… Bărci pe care le încărcasem cu o sumedenie de speranţe şi gînduri. Acum cîteva ore mi se părea că tot efortul pe care l-am depus a fost în zadar, că mă aflam ca la început, ba poate mai neştiutor ca atunci.
   Soarta a fost ca eu să am, acum cîteva ore, rendez-vous cu cel mai bun prieten al meu. Împărtăşim, în mare, aceleaşi opinii, aceeaşi sete de cunoaştere, de căutare, deşi el şi-o manifesta altfel. Prin urmare, am hotărît să ne întâlnim spre seară, la o cafea. Eu ştiam că el duce o cruce grea pe umeri, o mare tensiune izvorîtă dintr-o dihotomie aprigă… iar situaţia asta se răsfrîngea în planul său material. Eram hotărît să îl ajut, mai ales că îmi incitase curiozitatea cu o teorie pe care se pare că o descoperise, şi de care părea foarte încântat.
    Ne-am întâlnit seara, pe la orele 18. Afară ploua, iar eu mă feream de ploaie ca de acid… Am intrat într-o cafenea şi am început să stăm de vorbă. Am început eu prezentînd starea spiritulă în care mă aflam, şi pe care am prezentat-o şi pînă acum. Apoi l-am rugat să îmi prezinte teoria sa. E drept că este foarte interesantă însă presimţeam că se joacă cu forţe care puteau să devină deosebit de puternice, şi care l-ar fi antrenat într-o direcţie în care nu ar fi vrut să fie antrenat…I-am precizat acest lucru iar el a contracarat imediat argumentul meu spunînd, în esenţă, că încercarea moarte n-are… Am continuat astfel un fel de duel verbal, prin argumente şi contraargumente, trecînd deja la extrapolări de nivelul fantasticului absolut, însă principiul rămînea acelaşi. Apoi am încercat să îi explic, din aproape în aproape, că tensiunea pe care el o resimte deosebit de puternic este dată de lupta interioară dintre raţiune şi spirit. În principiu, el nu poate agrea ideea că o forţă superioară sieşi îi poate decide şi influenţa soarta, cu toate că admite că o astfel de forţă există. M-am abţinut să îi spun ce imagine îmi evoca sintagma de mai devreme… Însă mie, situaţia mi se contura destul de clar. El încerca să anuleze cauzalitatea universală. El vroia să rupă această lege imemorială a universului, şi să îşi creeze propriile sale legi, oricare ar fi fost consecinţele acestui act. Atunci mi-a picat, în sfîrşit, fisa. El manifestă un ego deosebit de puternic, care nu îşi poate accepta destinul, anume dizolvarea în conştiinţa supremă, divină, perfectă şi eternă. Căci asta este, în ultimă instanţă, ţelul tuturor celor care caută adevărul. Toti oamenii cauta adevarul, fie constient sau inconstient. Iar el, pur şi simplu, nu se putea împăca cu ideea, deşi o ştia a fi adevărată, inconştient, de unde a şi răsărit întreaga sa tensiune.
    În el se dădea o luptă veche de cînd timpul, veche de cînd s-a născut însăşi conştiinţa. Era cîntecul de lebădă al ego-ului său, care se ştia pe cale de dispariţie, acesta fiind un fapt inevitabil… căci toate lucrurile se îndreaptă într-un fel sau altul către conştiinţa suprema, iniţială, primordială, din care s-a născut. El însă ar fi vrut să se rupă de acest ciclu etern. Să rămînă cu conştiinţa intactă, capabil să raţioneze la nesfîrşit, prin vastele întinderi de timp ce l-ar fi aşteptat. Să cuprindă cu raţiunea întreaga lume înconjurătoare, să îi afle tainele, să îi afle bucuriile, tristeţile, şansele, neşansele, toate la un loc. Abia atunci, credea el, ar fi fost pregătit pentru revelarea adevărului divin, căci nu îl excludea pe acesta din urmă, şi îşi făurise un ţel din asta. Abia atunci ar fi fost pregătit să îl asimileze, după ce ar fi gustat, în prealabil cîte o bucăţică din tot ceea ce acesta, adevărul universal, ar fi avut de oferit.
    Eu realizam lucrurile astea, în timp ce vorbeam cu el, în spatele minţii, în subconştient, şi de aici răzbăteau pînă la suprafaţă afirmaţii de care eu însumi mă minunam, şi nu ştiam, la vremea respectivă, de unde apar. Însă eram perfect convins de veridicitatea lor, nu mă îndoiam de ele, deşi nu le găndisem niciodata înainte. Tot producîndu-se această activitate pe două fronturi (conştient-inconştient) îmi revelam parcă şi mie însumi adevăruri pe care dacă le-aş fi auzit cu o zi înainte, nu le-aş fi înţeles, în cel mai bun caz (sau le-aş fi considerat prea abstracte). În cele din urmă, am avut o revelaţie. O revelaţie care mi-a schimbat viaţa, deşi îmi doresc acum să i se fi produs prietenului meu, căci el avea mai multă nevoie de ea.
   Aici mă opresc puţin, pentru a face o pauză, şi pentru a face cateva precizari. Unele lucruri pe care le traiesc unii oameni, în unele momente, nu au corespondent in realitatea în care traim, în limbajul pe care îl folosim, pentru simplul fapt că nu au fost trăite de atîţia oameni încât să se ostenească cineva să identifice stări comune în ele, şi de a le atribui o descriere generală şi unanim acceptată. Nici nu ar fi fost posibil, chiar de s-ar fi aventurat cineva într-o asemenea direcţie. De aceea şi, prin urmare, îmi va fi foarte greu să descriu, folosind limbajul curent, ceea ce am simţit astăzi. Mi-e aprope greu fizic să încerc să descriu în cuvinte, căci nu aş face decît să mutilez sentimentul acela atat de cutremurător, de magnific, de sublim si de linistitor. Vă cer şi vă rog să nu luaţi în seamă eventualele neconcordanţe şi nepotriviri, căci logica şi raţiunea nu îşi au locul aici.
    Mergeam cu maşina sa, pe o potecă din pădurea de la marginea oraşului. Şi pe măsură ce îmi continuam predica despre tensiunea pe care o observasem la el, m-am oprit pe loc, cu cuvintele suspendate în aer, căci realizasem, pe nesimţite, o parte din adevărul acestei lumi fizice. Am realizat pe loc că totul este o iluzie. Că totul este inutil. Toate sforţările omeneşti sunt inutile, toate cuvintele pe care ei şi le spun unul altuia sunt inutile. În acelaşi fel, viaţa este inutilă. Toate sforţările, toate cuvintele, toţi oamenii sunt nişte iluzii. Cum ar putea să fie altfel cînd singurul adevăr universal valabil este Dumnezeu?!? Totul este irelevant în comparaţie cu această realitate. Totul, absolut totul!!! Dar în acelaşi timp, chiar concomitent, înţelegeam că deşi totul este o iluzie, acea iluzie este numai în mintea noastră. Totul nu este inutil, totul există şi are un rost bine stabilit, fără a contrazice afirmaţia anterioară. Totul se află într-un echilibru imuabil. Totul se află în echilibru. Existenta insasi inseamna Echilibru. Viaţa, însăşi înseamnă echilibru. Ceea ce omul nu înţelege este că el traieste o iluzie. Ceea ce el nu înţelege este motivul pentru care trăieşte această iluzie. El îşi aduce aminte, inconştient, de ceea ce înseamnă a fi una cu Dumnezeu, căci a fost, odată, la început. Numai că el este, acum, ancorat în materie. El caută ceea ce crede că a pierdut în tot ceea ce este în jurul său. Toate sforţările omului, toate gîndurile, toate cuvintele sunt menite a-l aduce mai aproape de acel adevăr pe care îl presimte doar.
   Însă ceea ce a uitat în realitate este însăsi adevărul. Toţi oamenii, cu câteva excepţii caută acest adevăr în continuare, în timp ce tu citeşti rîndurile astea, iar eu le scriu. Milioane de oameni îl caută, îl visează, îl aşteaptă… Însă ei îşi complică inutil existenţa căutînd acel adevăr în toate locurile, mai puţin în cel în care trebuie. Am văzut astăzi cum toate încercările omeneşti, sunt întradevăr în van. Oricîte cărţi ai citi, oricîte teorii ai construi, oricît de desăvîrşit ai deveni în ceva anume, nu te vei apropia cu un singur pas de adevăr, ba mai mult există riscul de a te îndepărta şi mai mult, conceptual vorbind, de el. Spun conceptual, din lipsă de termeni, căci în realitate, adevărul este atît de simplu, atît de aproape de noi, atît de răbdător, încât am izbucnit în râs, alături de prietenul meu care mă privea fără a înţelege. El bănuia ce se întâmplă, căci îmi repeta să iau un pix să notez toate ideile care îmi vin.
   Dar eu nu puteam. Căci era inutil sa notez. Totul era inutil! Vedeam foarte clar cum toate activităţile umane sunt fără rost, inutile, goale. Vedeam cum se chinuie omul să caute răspunsul tuturor întrebărilor sale, întrebând în stînga şi în dreapta, întrebând copacii, plantele, animalele, cerul, astrele, sfinţii, profeţii şi însăşi pe Dumnezeu, cînd răspunsul tuturor întrebarilor, adevărul pe care îl caută fiecare om în parte, este răspunsul la cea mai simplă întrebare. Cea mai simplă întrebare, pe care şi-ar  putea-o pune, orice om de pe suprafaţa pămîntului… Cine sunt EU? Răspunsul l-am văzut foarte clar, în acel moment, mai mult… L-AM SIMŢIT! Răspunsul este: EU sunt DUMNEZEU! Atunci şi pe loc, am înţeles în mai puţin de o fracţiune de secundă. Am coborît din maşină căci nu mai rezistam. Afară ploua. Eu eram ploaia! Erau nori, Eu eram norii, cerul, aerul, pamantul, iarba, furnicile, copacii, seva lor, apa lor, aerul lor, viata lor, frunzele lor. Eram totul, o ştiam, dar mai mult… O simţeam. Asta era cel mai important lucru. Caci de mult ştiam de unitatea tuturor lucrurilor in acel lucru indivizibil, superior, divin. Atunci şi acolo am simţit unitatea pe pielea mea. Am simţit că sunt o parte din întreaga creaţie. Am simţit că sunt însăşi creaţia şi creatorul. Am simţit că sunt Dumnezeu care se manifestă prin mine. Imensitatea şi intensitatea acestui sentiment este atît de puternică încât nu o pot exprima, am fiori pe şira spinării chiar şi acum, numai cînd îmi aduc aminte. Am realizat că toate lucrurile sunt unul şi acelaşi lucru, primordial. Eram unul şi acelaşi lucru cu toate din jurul meu. Eram una şi aceeaşi persoană cu prietenul meu. I-am spus-o şi lui, dar se pare că ego-ul lui nu accepta o asemenea impersonalitate, căci mă privea contrariat, confuz. M-am aplecat asupra pămîntului, să caut o pietricică, dar nu puteam să aleg una, toate le simţeam a fi la fel, indiferent de culoarea şi greutatea lor. Am ales una total la întâmplare, şi i-am pus-o în palmă. L-am întrebat ce vede în pietricica aia.Vedea pămînt, apa, minerale, organisme minuscule şi cam atît. Am tot insistat… Ce altceva mai vezi? Se uita la ea pe toate părţile ca şi cum ar fi pierdut ceva pe suprafaţa ei. Nu mai ştia nimic. Îi spun în cele din urmă, că pietricica aia este El. Că pietricica aia sunt eu. Că noi suntem toate pietricelele.  Toate sunt Dumnezeu! Eu, masina, el, frunzele, furnicile, copacii, cerul, planeta, soarele, universul, toate sunt DUMNEZEU. NU există nicio diferenţă între ele. Toate mi se păreau la fel. Dar atunci, am simţit altceva… am simţit însăşi esenţa lui Dumnezeu. Esenţa lui Dumnezeu este iubirea. Am simţit o iubire nemărginită, covîrşitoare, şi mă bucuram că am putut să o suport, căci era imensă, incredibilă, faţă de întreaga creaţie. Ma uitam cu dragoste în jurul meu, şi mă gîndeam atunci cu cîtă uşurinţă păşim pe pămînt călcînd pe bietele furnici neştiutoare, pe care Dumnezeu le iubeşte atît de mult. Dar atunci am realizat că furnicile, şi toate celelalte lucruri de pe pamant, sunt desăvîrşite. Furnica este prin excelenţă desăvîrşită, un Mag al lumii, un Iniţiat, căci ea îşi îndeplineşte rolul, ea nu trebuie să cunoască nimic, ea nu trebuie să posede ştiinţa a ceea ce ar trebui sa facă. Ea face! Ea trăieşte! Dintre mine şi ea, ea este mai înţeleaptă. Ea nu are conştiintă care să o tragă în jos. Ea trăieşte în permanentă comuniune cu Dumnezeu. Ea simte şi trăieşte iubirea lui Dumnezeu în orice moment. Atunci am avut altă revelaţie. Am înţeles ce anume îl trage pe om în jos. Exact ceea ce încercam să îi explic prietenului meu. Conştiinţa este cea de care ne agăţăm disperaţi, deşi în neştiinţa noastră ea este tocmai cea care ne duce la pierzanie.          
    Suntem atît de disperaţi de a nu ne pierde identitatea încât facem orice pentru a ne amăgi. Oricît am studia, am învăţa, niciodata nu este destul de mult, pentru că, în realitate, noi fugim astfel de acel adevăr, pe care chipurile încercăm să îl căutăm o viaţă întreagă.    
    Mi se părea totul o mare şi grozavă ironie. Am rîs cu poftă pînă mi-au dat lacrimile. Plîngeam în sinea mea… Dar pe urmă, am avut altă realizare. Totul este, însă, o iluzie. Totul! Atît încercarea de a ne ascunde de adevăr, cît şi încercarea de a-l descoperi. Ambele sunt iluzii, deoarece adevărul cel mai simplu este şi cel mai greu de crezut. Este atît de simplu, încât mulţi nu îl cred a fi adevărul pe care îl căutau. Toţi oamenii, cu cîteva excepţii, se aşteaptă ca în urma tuturor strădaniilor lor, în urma vieţii lor pline de sîrg în aflarea adevărului să primească taina suprema, care să ii uimească şi sa îi facă să se mire de complexitatea sa, să le justifice într-un fel efortul depus.
   Adevărul, în realitate, este mult mai simplu. Atît de simplu, încât mă înfioram de simplitatea sa, şi mă minunam în acelaşi timp. Adevărul este că nu există niciun adevăr mare, eliberator, pe care oamenii se aşteaptă să îl descopere printr-un cotlon uitat de timp. In realitate, adevărul este că omul a încercat să se păcălească de la începutul timpului. În fapt, nu să se păcălească… ci a fost păcălit de către cel mai mare inamic al său. Şi e atît de pervers, acest inamic, încât se ascunde exact acolo unde oamenii nu caută niciodata, decît atunci cînd e prea tărziu. Cel mai mare inamic al omului este omul însuşi. Mai exact ego-ul asta. Cea mai mare păcăleală a sa poate fi exprimată prin următoarea propoziţie: EU sunt TU. Acesta îi imprimă o puternică tendinţă de individualizare care se opune ca forţă egală şi de sens opus forţei divine, creatoare şi integratoare. Vedeam toate astea foarte clar, atunci, deşi vorbeam cu prietenul meu, şi încercam neputincios să îi explic totul.  
    Dar vedeam iarăşi că totul este doar o iluzie, chiar şi acest ultim aspect. Este un cîntec de lebădă al ego-ului care ştie că nu are nicio şansă în faţa inevitabilului, în faţa luminii divine. Apoi mi-am dat seama că totul este bine. Exact aşa simţeam. Totul este bine. Îmi repetam aproape întruna. Totul este o iluzie. Toate lucrurile din jurul nostru sunt o iluzie. Realitatea din jurul nostru e doar un construct mental, susţinută de iluzia intregii omeniri (voinţa colectivă este deosebit de puternică… îmi aduc aminte de un grup de călugări tibetani care au creat din neant, prin concentrare intensă, o figurină din jad). Ca atare, realitatea, este doar o iluzie. Însă, inevitabilul se produce întotdeauna. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. 
    Oamenii alearga atat de aprig dupa adevar, incat nu il gasesc niciodată. Cu cît li se pare ca se apropie de el, cu atat li se pare ca ii eludeaza si mai mult, că îi aşteaptă la colţul următor. Adevărul este mult mai simplu, dar omul este orb. Este orbit de propria sa conştiinţă. Omul nu vede că adevarul a fost, este şi va fi mereu în sinele său. Însuşi sinele său este adevărul. Ăsta e singurul adevăr de care are nevoie. El nu l-a pierdut niciodată, totuşi, asta e o altă iluzie, isi aduce aminte de el, îl simte, dar îl proiecteazaă undeva în faţa sa, ca şi cum ar fi un măgar, care are un băţ legat de spinare, pe care atîrnă, în faţa capului său un măr delicios, pe care şi-l doreşte cu tot dinadinsul.. Dar, pentru a mă folosi de această imagine, adevărul este, la propriu, că mărul acela este o iluzie. Totul  în jurul măgarului este o iluzie. Şi mărul, şi băţul, si deşertul, şi măgarul insuşi, sunt toate o iluzie. Adevărul, simplu si gol este că măgarul însuşi este mărul, băţul de care este suspendat, deşertul şi tot ceea ce îl înconjoară.  Iar în acelaşi timp, ele nu există, căci totul este pur, perfect, adevărat, divin. Totul înseamnă Dumnezeu.    
    Acesta este adevarul meu. Acum cand îl spun aşa, întins pe o foaie, nu pare mare lucru, pare mic şi fără logică. Dar şi eu îl ştiam, îl citisem peste tot în cărţile esoterice, alchimice, teologice care îmi cădeau în mînă. Toate spuneau unul şi acelaşi lucru, pe care îl voi rezuma în cuvintele nemuritoare ale unuia dintre Învăţătorii lumii: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
    Exact asta am simţit atunci, că  eu sunt propria mea Cale, Adevăr şi Viaţă. Am SIMŢIT că eu sunt toate astea la un loc, şi mai mult de atît. Eu sunt UNA cu Dumnezeu. Şi am început să fiu liniştit. Am început să văd mai clar lucrurile din jurul meu. Am văzut clar şi limpede toată lupta din interiorul prietenului meu. Şi am văzut că era bine. Aşa trebuia să fie. El nu ştie că singurul lucru care îl desparte de adevărul pe care l-a proiectat peste tot in jurul sau, este chiar ego-ul sau care il impiedica sa vada adevărul din sinele sau. Caci asta ar insemna dizolvarea completa a ego-ului si contopirea omului cu Dumnezeu. O singură realizare îl desparte de toate acestea. Acesta este tot adevărul pe care l-am vazut atunci. Am vazut toate astea, şi îmi tot repetam în sinea mea ca totul este bine. Asa trebuie să fie toate lucrurile. Echilibrul se păstrează mereu, iar in ultimă instanţă niciun om nu va mai fi legat de conştiinţa sa.
   Mă gândeam atunci că dacă toţi oamenii de pe pămînt ar fi avut aceeşi revelatie în acelaşi moment cu mine ar fi fost suficient ca intreaga planetă să atingă instant gradul de Iluminare. Ar fi fost un lucru minunat, gândeam eu, dar chiar şi aşa total irelevant. Căci pînă la urmă, tot acolo ajungem. Vedeam astfel, că nu există niciun scop în sine. Dumnezeu ne iubeşte atît de mult, incât nu se aşteaptă la ceva anume din partea noastră. Noi existăm doar prin şi pentru El. Scopul nostru, deşi şi această exprimare este tot o iluzie, este să redevenim o parte din Dumnezeu. Dar asta iarăşi este o iluzie, căci noi am fost, suntem şi vom fi mereu o parte din Dumnezeu.  Problema fundamental umană o pot exprima acum în cîteva cuvinte simple: Un om încearcă din toate puterile minţii sale să demonstreze că există, dar nu găseşte niciun argument valabil în această direcţie. Pe cand cel mai simplu lucru pe care îl poate face este să realizeze ca el însuşi există, iar acest argument este singurul de care are nevoie. Noi suntem Calea, Adevarul si Viata.
    Cît despre iubire. Pot spune acum că iubirea pe care o trăim pe pămînt este ca un dar de la Dumnezeu. Este un dar care ne aduce aminte de tot ceea ce este mai frumos în sufletul omului. Prin iubire ajungem să iubim ceea ce este divin în om, ajungem să îl iubim pe Dumnezeu. Dumnezeu ştie că avem un drum lung în faţa noastră, pe care noi înşine l-am ales. Şi de aceea ne dă cîteva daruri. Unul din ele este Iubirea, celălalt este Speranţa. Speranţa ne aduce aminte de propria noastră divinitate. Speranţa este esenţa vieţii, promisiunea vieţii. Dumnezeu ne-a mai dat multe alte daruri… nouă ne rămîne sarcina de a le descoperi şi de a le folosi.
   Astfel mi-a fost revelat o parte din adevărul lumii fizice, Am văzut iluzia şi, în acelasi timp, unitatea tuturor lucrurilor, iubirea divină care stă la baza tuturor lucrurilor care există pretutindeni… într-un cuvânt, marea taină a vieţii. Singurul scop adevărat al omului( intr-un anumit sens al cuvântului, căci si asta e o iluzie), este să traiască. Să trăiască viaţa care i-a fost dată cu toată puterea de care dispune.Toate celelalte cai duc tot acolo, singura variabilă este timpul.
 
   Nu pretind ca am fost iluminat. Departe de mine, gandul asta. Tot ceea ce am realizat, ar putea fi reprezentat, dacă ar trebui în mod necesar, printr-un pas  al alchimiei, prin descoperirea primul ingredient necesar pentru Prima Materia. Imi dau seama acum, ca a fost o experienţă pe care am meritat-o. Am asteptat-o mult timp, poate multe vieti, poate am mai trăit-o şi înainte. Acum îmi dau seama că ştiu mai puţine ca niciodată….ştiu că nu ştiu nimic. Dar nu îmi fac griji. Totul este bine. Totul este asa cum trebuie sa fie. "Nimic nu se pierde, totul se transformă", zicea Lavoisier, acum ceva timp… şi avea mare dreptate. Totul este într-o continuă transformare, totul este ceva, dar în acelaşi timp altceva, şi în acelaşi timp este totul la un loc, dar în acelaşi timp este parte din acelaşi întreg pe care el însuşi îl reprezintă. Nu imi vine să cred nici acum că adevărul poate fi atît de simplu, şi numai o scurtă perioadă de timp în care l-am trăit a putut sa efectueze asemenea schimbări profunde în mine, încât mă întreb ce fel de constituţie psihică şi spirituala trebuie să ai pentru a putea suporta simplitatea şi în acelaşi timp mareţia colosală a adevărului, în orice moment al vieţii. Acum deja zambesc la astfel de gânduri, căci e ca şi cum m-aş întreba cum se simţea Iisus Hristos în orice moment al vieţii sale. Rîd încă pentru că acum ştiu că am fost, suntem, şi vom fi mereu, o parte din Iisus Hristos, şi la un moment dat, nu am idee cînd, ni se va fi dizolvat în mod conştient identitatea şi ne vom fi unit întru adevăr cu Dumnezeu. De aici înainte cel mai uşor drum mi se pare prin Iisus Hristos. Căci, aşa cum el spune, numai prin el se ajunge la Dumnezeu: "Nimeni nu vine la Tatăl meu decît prin Mine." 
 
Mi-a fost foarte greu să scriu randurile de mai sus, si acum, cînd trec peste ele imi dau seama ca sunt pline de aproximări, căci înca păstrez senzaţiile de astăzi, şi nu se potrivesc întrutotul cu ceee ce am scris. Dar pînă la urmă, îmi dau seama că totul este bine, nu am de ce să schimb nimic, căci adevărul răzbate întotdeauna la suprafată, chiar şi din cele mai întunecate adîncuri. Iar intenţia mea  fost sinceră, şi, de aceea, cei care au ochi să vadă şi urechi să audă vor înţelege ceea ce am avut de spus.
 
    Vă doresc multă fericire, sănătate, cumpătare şi simplitate.
 
Toate cele bune.
 
 

Simbioza sinelui

20 martie 2009
G: De ce te-ai oprit?
E: Am cîteva îndoieli.
G: În legătură cu ce?
E: Cu mine.
G: …
E: Nu ştiu exact cum să formulez.
G: Încearcă.
E: E ceva în neregulă cu mine.
G: …
E: Nu ştiu. Am un sentiment că nu fac ceea ce trebuie.
G: Înainte de toate, dacă ai îndoieli în legătură cu tine, înseamnă că nu ai încredere în tine. Iar asta nu e ceva ce ar trebui să faci. Te-am prevenit asupra acestui fapt.
E: Ştiu. Dar nu mă gîndeam la asta…
G: De ce eşti aşa pesimist? Mereu îl iei pe NU în braţe.
E: Nu e adevărat.
G: …
E: Mă rog, ne-am îndepărtat de la subiectul iniţial.
G: Nicidecum. Abia ne apropiem de esenţa sa.
E: Adică?
G: Încredere. Este o problemă veche de cînd lumea. Eu am încredere în tine, dar tu nu ai.
E: Ba da!
G: Un argument răsunător… Dă-mi un singur exemplu, cînd ai făcut ceva din proprie iniţiativă.
E: Pot să îţi dau multe exemple.
G: Ştiu la care te referi. Dar dacă îţi aduci aminte, tot eu te-am sfătuit, deşi subtil, să acţionezi şi atunci…
E: …
G: Nu vreau să insinuez nimic însă, şi astăzi, tot eu te-am sfătuit să te duci la întâlnirea asta. Care poate avea un rezultat fabulos dacă ţii minte discuţia pe care am avut-o.
E: Off… mă doare capul deja. Nu despre asta vroiam să vorbesc.
G: E dureros adevărul, nu?
E: Nu e vorba de asta, dar de ce purtăm discuţia asta? Credeam că îmi eşti prieten.
G: Tocmai fiindcă îţi sunt prieten vreau să te ajut.
E: Pînă acum ai reuşit doar să mă faci să mă simt prost.
G: Probabil, dar am vrut să înţelegi ceea ce am am avut de spus.
E: Nu am înţeles mare lucru. Poate că ai dreptate pe undeva… poate că am şi eu.
G: Pe undeva? Mereu am avut dreptate, şi ştim amîndoi asta. Nu te-am sfătuit eu de fiecare dată cînd erai pe cale de a lua o decizie proastă?
E: Ba da…
G: Şi s-a dovedit, ulterior, că am avut dreptate, nu?
E: Da…
G: Prin urmare, putem admite faptul că judecata mea este de încredere, nu?
E: Cred că da.
G: Atunci de ce îmi pui la îndoială vorbele?
E: Acum chiar ne-am îndepărtat de la discuţia iniţială.
G: Oare? Mie mi se pare că abia ne apropiem. Ţi-e greu să recunoşti adevărul.
E: Discuţia asta se îndreaptă către altceva. Nu văd cu ce mă ajută.
G: …
E: De fapt, încep să cred că ştiu ce este în neregulă cu mine.
G: Hahaha… nu uita că îţi cunosc gîndurile înainte de a le gîndi tu însuţi. Iar ceea ce eşti pe cale de a gîndi acum este total nepotrivit.
E: Total nepotrivit? Eu chiar credeam că îmi eşti prieten…
G: Eu ţi-am fost singurul prieten! Nu vezi asta? Unde alţii încercau să te înfrîngă eu te-am ajutat, mereu, să fii cu un pas înaintea lor. Te-am ajutat să ieşi cu bine din orice situaţie. Cine te-a ferit de necazuri? Eu ţi-am vrut întotdeauna binele.
E: Exact. Întotdeauna numai tu. Cred că e timpul să înceteze asta.
G: Crezi că e timpul să înceteze? Cred… că nu ştii despre ce vorbeşti. Ar trebui să îmi fii recunoscător că te-am făcut ceea ce eşti azi. Succesul tău mi-l datorezi mie. Eu ţi-am spus ce cărţi să citeşti. Ce muzică să asculţi. Cu cine să te întâlneşti, cum să te îmbraci, ce să spui… Cum să te porţi pentru ca toată lumea să te placă. Eu te-am ajutat să învingi, acolo unde alţii au pierdut. Eu te-am aşezat în fruntea lor. Tu ce ai făcut? Tu ai executat… ai fost instrumentul voinţei mele.
Eu: Stai aşa…
Ego: Cu cît mă gîndesc mai mult cu atît realizez mai bine că tu ai trăit, de fapt, viaţa mea, alegerile mele. Eu am experienţa vieţii. Tu beneficiezi doar de rezultate.
Eu: Nu îmi pasă. Nu mai vreau să…
Ego: Nu îţi pasă? Eşti amuzant… Îţi aduci aminte cum te chinuiai, cum te agitai să faci ceva bine? Mai ţii minte cît de mult îţi doreai să fii apreciat? Cît de mult doreai să fii mai bun decît X, decît Y? Atunci am intervenit eu, şi ţi-am îndeplinit toate visele.  Ţi-am arătat cine îţi sunt adevăraţii inamici, te-am apărat de ei, şi te-am ajutat să îi dobori. Apoi te-am îndreptat către culmi pe care nici nu le bănuiai. Nu am cerut nimic în schimb, niciodată.
Eu: eu…
Ego: Nu îţi pasă? Tu nu ştii ce înseamnă suferinţa. Nu ştii ce înseamnă să pierzi tot ceea ce ai. Eşti norocos, spre deosebire de alţii…
Eu: Poţi spune ce vrei. M-am săturat! M-am săturat de tine!
Ego: Şi ce propui?
Eu: Vreau să scap de tine!
Ego: Şi cum plănuieşti să faci asta?
Eu: … nu ştiu încă. Mă gîndesc eu la ceva.
Ego: Ar fi o premieră… Presupun că îmi vei cere, iarăşi, ajutorul. Şi te-aş ajuta, să ştii… pentru că ţi-am vrut întotdeauna binele. Dar mă tem că nu există nicio şansă.
Eu: De ce spui asta?!?
Ego: …
Ego: Pentru că fără ajutorul meu vei fi un nimic. Vei fi complet neputincios. Tu vrei să scapi de mine, dar nu ştii ce înseamnă asta. Nu ai gîndit pînă la capăt. Eşti îngust la minte. Aşa îmi răsplăteşti tu tot binele pe care ţi l-am făcut? Ai noroc că ţin la tine şi nu mă gîndesc să scap eu de tine…
Eu: Trebuie să existe o soluţie. Nu poate fi astfel.
Ego: Soluţie? Măcar eşti ambiţios, recunsoc. Dar ce faci acum? Aaa… vrei să te rogi. Crezi că Dumnezeu te va asculta. Dar gîndeşte-te putin… dacă Dumnezeu nu ar fi vrut să exist, de ce sunt azi, aici, acum?
Ego: Văd că te chinui, dar nu are rost. În ultimă instanţă nu vei putea scăpa niciodată de mine!
Eu: Cum aşa?
Ego: Ce infantil eşti, nu ştii nimic. În realitate… EU sunt TU
 
Acum hai, îndreaptă-ţi spatele şi grăbeşte-te să nu întârzii la întâlnire.

Oare?

11 martie 2009

     De câteva luni mă aflu în posesia unei casete audio, transpusă în format mp3. O am de la un prieten. Pe ea se află, înregistrate în mod amator, indicaţiile unei şedinţe de meditaţie controlată, ce are ca scop dezgroparea din subconştient a două vieţi anterioare.

    De câteva luni mă aflu în posesia ei, şi totuşi nu am ascultat-o niciodată. Asta, pînă ieri. Nu ştiu de ce… dar ieri am căutat-o prin biblioteca virtuală cu scopul precis de a o asculta.
    Mi-am corectat puţin postura şi am pus căştile pe urechi. Începe cu cîteva indicaţii şi informaţii, după care urmează exerciţiul propriu-zis. În esenţă persoana de pe casetă (pe care o vom numi de dragul convenienţei Persoana) îţi induce o stare de relaxare completă, plantează anumite sugestii, după care începe a pune întrebări specifice: Unde te afli? Ce vezi? auzi? etc. Nu voi intra în detalii ci voi relata doar ceea am văzut. Menţionez, totuşi, că este pentru prima oară când întreprind aşa ceva.
      De la prima întrebare mintea îmi fuge, la propriu, către un peisaj din ceea ce îmi parea a fi un ţinut din Orientul Mijlociu. Privirea îmi cade asupra unui fel de oraş-citadelă, împrejmuit de ziduri înalte. Apoi mă aflu direct pe străduţele înguste, pline de praf. Casele erau din lut ars. Aveam senzaţia că urma o execuţie publică şi vroiam să mă îndrept către locul în care ştiam că se desfăşura. Eram profund mîhnit de eveniment, dar nu am avut ocazia să aflu mai multe căci mi s-a pus o nouă întrebare. De data asta Persoana mă întreabă despre casa mea. Mintea îmi fuge imediat, printre străduţele înguste către o casă înaltă, cu turnuri aurii. Înăuntru, erau coloane care susţineau acoperişul, iar pe coloane erau pictate diferite simboluri. Pe pereţi erau mozaicuri cu diferite scene de război. Apoi Persoana mă întreabă despre persoanele din casă şi în faţa minţii îmi apar ceea ce cred că erau servitori. Persoane dragi nu aveam prin preajmă…
      Iar la un moment dat mă supărasem pe Persoană întrucât punea întrebările prea repede şi nu aveam ocazia să studiez prea mult ceea ce îmi apărea în faţa ochilor minţii. Iar la un moment dat, nu mai ştiu cînd, ori la începutul şedinţei, ori la mijloc ori la sfîrşit, Persoana mă întreabă cum arăt. Atunci îmi apare persoana în faţa ochilor despre care ar trebui să cred că eram eu. Voi vorbi la persoana a III-a, singular, căci încă nu ma simt bine pentru a vorbi la persoana I, singular.
      Era un bătrîn, nu îmi dădeam seama de vîrstă, dar trecut de 60-70 de ani. Aveam impresia clară ca este un erudit. Un învăţat. Avea un turban alb pe cap, barbă lungă şi albă, înveşmîntat într-un fel de mantie roşie cu filigrane aurii, iar ochii… Ochii m-au frapat cel mai mult. M-am recunoscut în ei. Mă privea cu aceeaşi ochi cu care mă privesc eu însumi, în fiecare dimineaţă, în oglindă. Nu mă puteam înşela. Faptul în sine mi s-a părut deosebit de interesant. Dar întâmplarea a făcut ca şedinţa să se oprească acolo…
      După întreruperea şedinţei nu am  mai reluat-o şi nu o voi mai relua. Consider că m-aş autosugestiona, şi m-aş îndepărta de orice alt rezultat.
 
   Aceste fiind spuse, şi fără alte comentarii, oare…?

Judecata lui Dumnezeu…

11 martie 2009
Am vizionat puţin mai devreme pelicula numită "God on Trial". Filmul relatează o legendă din al doilea război mondial, despre cîţiva prizonieri din lagărul Auschwitz care, cu doar câteva ore înainte de a fi gazaţi, îl acuză şi îl judecă pe Dumnezeu pentru faptul că nu şi-a respectat legămîntul faţă de ei…permiţînd înfăptuirea unor asemenea atrocităţi.
 
Asupra mea  a avut un efect ciudat, pe care nu îl voi discuta… Îl recomand cu jumătate de gură…
 
Toate cele bune!
 
ps: pentru detalii despre cum se poate intra în posesia filmului, rog a se folosi e-mail-ul.

Camera Romană

11 martie 2009
     Romanii erau mari inventatori şi practicanţi ai tehnicilor mnemonice, cea mai populară fiind "Camera Romană". Ei au construit acest sistem, deosebit de uşor…
     Îşi imaginau intrarea în casa lor, apoi îşi imaginau camera pe care o umpleau cu oricâte lucruri şi obiecte de mobilă ar fi dorit -  fiecare obiect din cameră servind drept imagine de legătură pentru lucrurile pe care îşi doreau să şi le amintească.
     Erau foarte atenţi să nu creeze o harababură în camera lor; precizia şi ordinea (atribute ale emisferei stîngi) sunt esenţiale pentru acest sistem.
     Un roman putea, de exemplu, să contruiască la intrarea în cameră doi stîlpi imenşi, de-o parte şi de alta a uşii, un cap de leu drept mîner, o statuie grecească deosebită imediat în stînga. Alături de statuie putea fi o plantă în ghiveci; lîngă plantă, o sofa acoperită cu pielea vreunui animal vînat de el; iar în faţa sofalei o masă din marmură albă, pe care se găseau diferite potire, vin, fructe etc.
     Să spunem, apoi, că romanul ar fi dorit să îşi amintească să cumpere o pereche de sandale, să îşi ascută sabia, să cumpere un nou servitor, să lucreze la vie, să îşi lustruiască coiful, să stea de vorbă cu copilul său, ş.a.m.d. Şi-ar putea imagina primul stîlp, de la intrare, acoperit cu mii de sandale, cu pielea lustruită şi cu mirosul ei specific; şi-ar imagina ascuţindu-şi sabia de cel de-al doilea stîlp, auzind acel sunet specific, simţind sabia devenind din ce în ce mai ascuţită; şi-ar imagina servitorul călărind pe un leu neîmblânzit, aducîndu-şi aminte de vie odată ce ar fi văzut statuia grecească acoperită, în mod elegant, de o viţă de vie, pe care ar fi descoperit struguri delicioşi, pe care i-ar fi gustat, iar gustul i-ar rămîne profund în memorie; şi-ar imagina coiful drept ghiveciul pentru plantă, apoi s-ar putea imagina stînd pe sofa, stînd cu fiul său de vorbă…
    "Camera Romană" este un exerciţiu deosebit de eficient pentru atît pentru antrenarea ambelor emisfere cerebrale, cît şi pentru înstăpînirea principiilor mnemonice, deoarece necesită o structurare şi o ordonare foarte precisă, precum şi multă imaginaţie şi senzualitate . Deliciul acestei tehnici constă în faptul că depinde în totalitate de imaginaţie. Prin urmare, poţi avea în cameră absolut orice obiect minunat îţi doreşti: lucruri care să îţi încânte simţurile, obiecte pe care ţi le-ai dorit dintotdeauna, mîncăruri şi decoraţiuni pe care le apreciezi.
    Un alt mic avantaj este acela că folosind acest sistem, practic îţi imaginezi că te afli deja în posesia acelor lucruri deosebite. Iar, ca atare, atît memoria cît şi creativitatea vor începe a lucra în subconştient pentru a găsi căi prin care vei obţine, în realitate, acele lucruri pe care ţi le imaginezi doar. Iar asta se va întîmpla fără să îţi dai seama…
   Sistemul "camerei romane" elimină orice limitări ale imaginaţiei şi îţi permite să îţi aminteşti tot ceea ce îţi doreşti. Notează ideile despre obiectele pe care ţi le-ai dori în camera. Forme, culori, materiale, mirosuri, poziţionare, forma camerei, luminozitate , pereţi etc…
   Odată ce ai stabilit elementele, încearcă să schiţezi artistic, sau arhitectural, incluzînd atît obiectele cît şi numele lor. Poţi consuma topuri întregi de hîrtie… Apoi începe a îţi imagina locul fiecărui element, pe măsură ce faci un tururi imaginare ale camerei tale. Încearcă să fii atent(ă) la ordinea obiectelor, la poziţionare, grupare, folosint toate simţurile de care poţi dispune(culori, gusturi, senzaţii, mirosuri, sunete…)
 
    Ca orice sistem ce se vrea a fi bine stăpînit el trebuie exersat în mod regulat, pînă cînd va fi asimilat în mod natural.
 
Vă doresc mult succes!
 
     
 

Soarele şi vântul

8 martie 2009

      Acum ceva timp, am ieşit pe balcon, să iau o gură de aer. Deşi era frig, Soarele, venise să îmi facă o vizită. Am stat o vreme, gândindu-mă la ale mele. Deodată, am simţit o uşoară briză, alergînd uşor printre clădiri. Mi-am dat seama, în curînd, că fuge de logodnicul ei. Vîntul năprasnic. Era pus pe treabă, căci răscolea totul în calea sa.

     Revenind înăuntru, m-am aşezat în fotoliu urmărind curios plăcerea cu care vîntul izbea în geamurile mele. Între timp, veniseră amantele vîntului, cu unduiri de odalisce, să acopere cerul. Mi-am adus aminte de o pildă.
 
           Pilda soarelui şi a vîntului.
 
     Se spune că într-o vreme fără de vreme, Soarele şi Vîntul se contraziceau. Fiecare susţinea că e mai puternic. Neajungînd la un consens, Vîntul, văzînd un Om apropiindu-se, propune o încercare. Cine avea să dea jos haina Omului avea sa fie cel mai puternic.
    Zis şi făcut. Vîntul îşi ia avînt şi suflă peste Om cu putere. Acesta, înfrigurat, îşi strînge haina la piept. Vîntul mai suflă odată, cu şi mai multă putere, aproape doborîndu-l la pămînt. Omul işi strînge şi mai tare haina, mergînd mai departe. Vîntul, deznădăjduit, renunţă.
       Urma rîndul Soarelui. Acesta, neavînd altceva ce să facă, se puse pe a străluci cu toată măiestria sa. Omul, încălzit pînă la suflet, îşi dădu haina jos, privind mulţumitor către ceruri…
 
La mulţi ani, tuturor!
 

     


Ai timp pentru…

6 martie 2009
…un strop de melancolie?

LOVE CAN START HERE

27 februarie 2009
   Acum câteva ore mă întorceam de la servici. Era ora 5, iar eu mă aflam în pasajul îngust dintre staţiile de metrou Unirii 1 si Unirii 2. De obicei merg încet, gânditor, şi întotdeauna pe partea dreaptă. Merg mai încet decât cei din jurul meu. Nu îmi place să mă grabesc, iar oamenii mă ocolesc nervosi. Eu mă uit în urma lor, trecând cu viteza luminii pe lângă mine…
  
   Mă găndeam la lucrurile care mă preocupau, cînd, deodată, privirea îmi cade în dreapta (îmi cade la propriu… dar greu de explicat cum), asupra unui panou publicitar alb, imens, mâzgălit pe alocuri. Nu panoul în sine mi-a atras atenţia, ci un mic pătrăţel de hârtie albă. Cred că avea aproximativ 3x3cm. Scria cu litere de tipar, pe două rânduri, îngroşat: LOVE CAN START HERE. Am avut brusc o revelaţie.
    Am văzut acel petic de hârtie, cu mesajul pe care îl conţine ca pe un punct infim, dar din care izbucnea un curent energetic, luminos, ca o fâşie, care pătrundea prin noi toţi, prin pereţi, prin pământul de deasupra noastră, unindu-se deasupra pământului, la câţiva zeci de metri, cu alte fâşii energetice venind din toate colţurile lumii, creînd un fel de pânză de păianjen, uimitor de luminoasă, ce acoperea pământul. Mi-am imaginat apoi acea pânză ca fiind exteriorul unei sfere, în care, la scurt timp, toate punctele create de intersecţiile fâşiilor energetice se unesc între ele, străbătând pământul tot interiorul său… ca un fel de matrice sferică. Dar termenul e neputincios, în comparaţie cu imaginea din mintea mea. Apoi am văzut sfera mişcându-se, neîncetat, ca şi cum s-ar fi mişcat dintotdeauna. Numai că acum devenea o sferă completă, plină…într-o continuă creştere. Creştea in progresie geometrică, dar iarăşi expresia este slabă… creştea ca şi cum ar fi crescut dintotdeauna, incluzând celelalte planete, soarele, sistemul solar… crescând la nesfârşit. Mă pierdusem în visare…
      Mi-am revenit în simţiri, după o vreme şi am realizat că mergeam ridicol de încet… nici nu depăşisem panoul publicitar . Lumea trecea în continuare pe lângă mine, cu viteza luminii. Aş fi vrut să le arăt ce am văzut. Să strig, să le atrag privirea, cumva, asupra micuţului petic de hârtie. Dar nu cred că mi-ar fi dat atenţie… sau eram eu prea laş să mă postez în mijlocul drumului cu braţul întins către petic…
     Am ales să împărtăşesc imaginile văzute de mine celor câţiva vizitatori pe care îi găsesc rătăcind prin gândurile mele virtuale… Vă sunt profund recunoscător pentru asta!
    Cât despre peticul de hârtie… este încă acolo. Sper să rămână mult timp pe acel panou publicitar… atît pentru mine, cât şi pentru următoarea persoană care va citi mesajul: LOVE CAN START HERE.

Vă doresc o seară plăcută!

 

Copiii şi broaştele

27 februarie 2009
    Câţiva copii, ce se jucau alăturea unui iaz , au văzut nişte broaşte în apă. Au început deîndată să arunce cu pietre în ele… omorînd câteva. La un moment dat, o broască scoate capul deasupra apei şi strigă: "Vă rog, copiii mei, opriţi-vă! Ceea ce este o joacă pentru voi înseamnă moarte pentru noi."