Ceea ce voi încerca în continuare va fi, de departe, cea mai grea misiune pe care am avut-o pînă acum. Căci cum poţi reda în cuvinte cînd nu există cuvinte pentru a descrie ceea ce nu poate fi descris?
Întotdeauna cînd am avut de povestit ceva, am considerat că este mai bine să încep cu începutul. În cazul de faţă nu cred că este necesar aşa ceva, căci ar însemna să îmi încep povestea cu momentul naşterii mele. Şi sunt sigur că un asemenea subiect nu interesează pe nimeni. Prin urmare voi începe cu evenimentele imediat anterioare evenimentelor care le voi prezenta în scurt timp.
Începusem o anumită activitate pe acest blog, acum ceva timp, am scris cîteva rînduri pe ici pe colo, însă la un moment dat am simţit ca pierd timpul degeaba, la un nivel profund, cum de altfel s-a întâmplat şi cu alte activităţi de-ale mele. Eram şi în sesiune, învăţam cîteva chestii interesante, însă mai tot timpul aveam senzaţia că îmi lipseşte ceva, sau că nu fac ceea ce ar fi trebuit să fac.
S-a încheiat şi sesiunea şi începea perioada pe care o aşteptam dintotdeauna cu nesaţ, perioada studiului individual. Aveam să mă afund în cărţi, să aprofundez anumite lucruri, etc. În ultima vreme, am renunţat la a mai căuta cărţi de citit ci, în schimb, am început să "aştept" să îmi cadă în braţe cărţile. Şi întradevăr ele îmi cădeau în braţe. Citeam cărţi din diferite domenii, aparent fără nicio legătura între ele, însă eu remarcam cu stupoare, de fiecare dată că ele se completau în mod armonios, umplînd unele lacune create de altele, creînd alte lacune, umplute de cărţile care urmau. Într-un cuvînt citeam pe nerăsuflate, tot ceea ce îmi pica în mînă, la propriu. În acea perioadă, am scris povestea "Picaturile Sufletului" profund marcat de ea, deşi era scrisă de mine însumi. La vremea respectivă mi se conturase deja o anumită ştiinţă a lucrurilor, o ordine generala a elementelor care compun cel puţin unele aspecte ale vieţii. Iar pe acelea le-am cuprins în acea poveste. Însă ceea ce eu nu ştiam, este că eu inclusesem, inconştient, multe alte elemente care aveau să îşi releve semnificaţia abia după o perioadă, după ce eu voi fi citit alte şi alte cărţi şi trăisem o experienţă incredibilă. Dar nu vreau să o iau înainte…
După ce am scris povestea, am împărtăşit-o cui am putut, şi mi-am continuat educaţia spirituală, aflată literalmente în măinile destinului (căci în ultima vreme cărţile mă urmăreau şi mă implorau să le citesc…dar despre asta mai tărziu). La vremea respectivă am împărtăşit-o, printre alte persoane, unei cunoştinţe de-a mea. A citit-o si a rămas pesemne impresionată, întrucat m-a comparat cu un personaj dintr-o carte de M. Eliade ("Nuntă în cer"). M-am simţit un pic flatat, desigur, deşi nu citisem cartea şi i-am mărturisit asta. Ea m-a rugat să o citesc de îndată. Nu am făcut-o, căci nu citeam cărţile după recomandările oamenilor, ci dupa cele ale destinului. Acum ştiu că greşeam.
Am continuat astfel să citesc cărţi din diferite domenii, culturi şi epoci şi, într-un mod foarte straniu se completau toate asemenea unui puzzle gigantic, căruia doar îi bănuiam imaginea de ansamblu. Ajunsesem într-un punct în care mă simţeam destul de sigur pe mine, deşi simţeam unele nelinişti mocnind în sufletul mea (pe care încercam să le ignor, din cîte îmi dau seama acum). La un moment dat, văd acum că era inevitabil, într-un roman iniţiatic am descoperit tot ceea ce încercam să ascund în cele mai obscure cotloane ale minţii mele… mai exact noţiunea cum că iubirea dintre doi oameni, pe pămînt este o reflecţie şi o nevoie de împlinire a marii iubiri universale, perfecte, divine.
Mărturisesc acum, fără jenă, că mi-a fost dintotdeauna frică de acest aspect. Întotdeauna mi-am dorit să mă îndrăgostesc de cineva, să fiu iubit şi sa iubesc. Dar pe măsură ce avansam pe culoarele cunoştinţei se prefigura, undeva în depărtare, un fel de monstru care ameninţa să îmi distrugă iubirea (căci da, iubesc şi sunt iubit) de dragul iubirii divine. Mi-era frică de faptul că poate într-un viitor apropiat sau depărtat, nu conta prea mult, ar fi trebuit să renunţ la această iubire in favoarea celeilalte, mult mai pure. Nu înţelegeam de ce ar fi fost nevoie de aşa ceva. Nu eram de acord cu ideea asta.
Acum cînd mă gîndesc, această temere m-a însoţit dintotdeauna, a fost prezentă mereu, am simţit-o mereu lîngă mine, simţindu-i respiraţia în ceafa mea. Iar acum cînd o întâlneam formulată în mod precis şi inconfundabil în acea carte mi se părea că e un semnal de alarmă. În acelaşi moment, am lăsat romanul din mînă, şi am simţit un imbold puternic, aproape de necontrolat de a mă duce în camera surorii mele şi de a cauta cartea "Nunta în cer" spre a o citi. Da, sora mea cumpărase cartea cu cîteva zile în urmă. Eu am băgat de seama, atunci, acest eveniment cu potentiale implicatii cosmic, însă nu am luat în considerare acest semn flagrant…
Aseară s-a întâmplat să citesc "Nunta în cer" şi nu am putut să o las din mînă pînă la 4 dimineaţa. Am citit-o încet, îndelung, parcă presimţind greutatea cuvintelor dintrînsa. Ceea ce am citit în carte, avea întradevăr rolul de catalizator, căci mă băgase şi mai mult în ceaţă… Era vorba, după cum era de aşteptat, despre iubire. Dar un alt fel de iubire, după cum citeam în prefaţa cărţii. O iubire pe care însuşi M. Eliade o numeşte "un raptus, o desăvîrşită unire, căreia, în sine, nu îi lipsea nimic". Era vorba despre o iubire în care cei doi ar fi trebuit să se contopească la propriu într-o singură fiinţă. Aici, pe pămînt, omul încearcă în zadar să reuşească ceea ce se înfăptuieşte în cer… o nuntă desăvîrşită, o uniune perfectă, faţă de care iubirea terestră este doar o iluzie, de care natura se foloseşte pentru a se perpetua.
E lesne de înţeles cum o asemenea tematică mi-a zdruncinat din temelii tot ceea ce crezusem a fi stabil în imaginea pe care mi-o formasem despre viaţă(caci M. Eliade stapanea multe din adevarurile orientale, si le includea constient-inconstient in lucrarile sale, conferindu-le o putere cu atat mai mare). Căci acum începeam să bănuiesc cu adevărat, să simt, că adevărul pe care îl caută omul este iubirea. Dar nu ştie cum să îl afle.
În starea asta mă aflam de dimineaţă, cu toate bărcile scufundate… Bărci pe care le încărcasem cu o sumedenie de speranţe şi gînduri. Acum cîteva ore mi se părea că tot efortul pe care l-am depus a fost în zadar, că mă aflam ca la început, ba poate mai neştiutor ca atunci.
Soarta a fost ca eu să am, acum cîteva ore, rendez-vous cu cel mai bun prieten al meu. Împărtăşim, în mare, aceleaşi opinii, aceeaşi sete de cunoaştere, de căutare, deşi el şi-o manifesta altfel. Prin urmare, am hotărît să ne întâlnim spre seară, la o cafea. Eu ştiam că el duce o cruce grea pe umeri, o mare tensiune izvorîtă dintr-o dihotomie aprigă… iar situaţia asta se răsfrîngea în planul său material. Eram hotărît să îl ajut, mai ales că îmi incitase curiozitatea cu o teorie pe care se pare că o descoperise, şi de care părea foarte încântat.
Ne-am întâlnit seara, pe la orele 18. Afară ploua, iar eu mă feream de ploaie ca de acid… Am intrat într-o cafenea şi am început să stăm de vorbă. Am început eu prezentînd starea spiritulă în care mă aflam, şi pe care am prezentat-o şi pînă acum. Apoi l-am rugat să îmi prezinte teoria sa. E drept că este foarte interesantă însă presimţeam că se joacă cu forţe care puteau să devină deosebit de puternice, şi care l-ar fi antrenat într-o direcţie în care nu ar fi vrut să fie antrenat…I-am precizat acest lucru iar el a contracarat imediat argumentul meu spunînd, în esenţă, că încercarea moarte n-are… Am continuat astfel un fel de duel verbal, prin argumente şi contraargumente, trecînd deja la extrapolări de nivelul fantasticului absolut, însă principiul rămînea acelaşi. Apoi am încercat să îi explic, din aproape în aproape, că tensiunea pe care el o resimte deosebit de puternic este dată de lupta interioară dintre raţiune şi spirit. În principiu, el nu poate agrea ideea că o forţă superioară sieşi îi poate decide şi influenţa soarta, cu toate că admite că o astfel de forţă există. M-am abţinut să îi spun ce imagine îmi evoca sintagma de mai devreme… Însă mie, situaţia mi se contura destul de clar. El încerca să anuleze cauzalitatea universală. El vroia să rupă această lege imemorială a universului, şi să îşi creeze propriile sale legi, oricare ar fi fost consecinţele acestui act. Atunci mi-a picat, în sfîrşit, fisa. El manifestă un ego deosebit de puternic, care nu îşi poate accepta destinul, anume dizolvarea în conştiinţa supremă, divină, perfectă şi eternă. Căci asta este, în ultimă instanţă, ţelul tuturor celor care caută adevărul. Toti oamenii cauta adevarul, fie constient sau inconstient. Iar el, pur şi simplu, nu se putea împăca cu ideea, deşi o ştia a fi adevărată, inconştient, de unde a şi răsărit întreaga sa tensiune.
În el se dădea o luptă veche de cînd timpul, veche de cînd s-a născut însăşi conştiinţa. Era cîntecul de lebădă al ego-ului său, care se ştia pe cale de dispariţie, acesta fiind un fapt inevitabil… căci toate lucrurile se îndreaptă într-un fel sau altul către conştiinţa suprema, iniţială, primordială, din care s-a născut. El însă ar fi vrut să se rupă de acest ciclu etern. Să rămînă cu conştiinţa intactă, capabil să raţioneze la nesfîrşit, prin vastele întinderi de timp ce l-ar fi aşteptat. Să cuprindă cu raţiunea întreaga lume înconjurătoare, să îi afle tainele, să îi afle bucuriile, tristeţile, şansele, neşansele, toate la un loc. Abia atunci, credea el, ar fi fost pregătit pentru revelarea adevărului divin, căci nu îl excludea pe acesta din urmă, şi îşi făurise un ţel din asta. Abia atunci ar fi fost pregătit să îl asimileze, după ce ar fi gustat, în prealabil cîte o bucăţică din tot ceea ce acesta, adevărul universal, ar fi avut de oferit.
Eu realizam lucrurile astea, în timp ce vorbeam cu el, în spatele minţii, în subconştient, şi de aici răzbăteau pînă la suprafaţă afirmaţii de care eu însumi mă minunam, şi nu ştiam, la vremea respectivă, de unde apar. Însă eram perfect convins de veridicitatea lor, nu mă îndoiam de ele, deşi nu le găndisem niciodata înainte. Tot producîndu-se această activitate pe două fronturi (conştient-inconştient) îmi revelam parcă şi mie însumi adevăruri pe care dacă le-aş fi auzit cu o zi înainte, nu le-aş fi înţeles, în cel mai bun caz (sau le-aş fi considerat prea abstracte). În cele din urmă, am avut o revelaţie. O revelaţie care mi-a schimbat viaţa, deşi îmi doresc acum să i se fi produs prietenului meu, căci el avea mai multă nevoie de ea.
Aici mă opresc puţin, pentru a face o pauză, şi pentru a face cateva precizari. Unele lucruri pe care le traiesc unii oameni, în unele momente, nu au corespondent in realitatea în care traim, în limbajul pe care îl folosim, pentru simplul fapt că nu au fost trăite de atîţia oameni încât să se ostenească cineva să identifice stări comune în ele, şi de a le atribui o descriere generală şi unanim acceptată. Nici nu ar fi fost posibil, chiar de s-ar fi aventurat cineva într-o asemenea direcţie. De aceea şi, prin urmare, îmi va fi foarte greu să descriu, folosind limbajul curent, ceea ce am simţit astăzi. Mi-e aprope greu fizic să încerc să descriu în cuvinte, căci nu aş face decît să mutilez sentimentul acela atat de cutremurător, de magnific, de sublim si de linistitor. Vă cer şi vă rog să nu luaţi în seamă eventualele neconcordanţe şi nepotriviri, căci logica şi raţiunea nu îşi au locul aici.
Mergeam cu maşina sa, pe o potecă din pădurea de la marginea oraşului. Şi pe măsură ce îmi continuam predica despre tensiunea pe care o observasem la el, m-am oprit pe loc, cu cuvintele suspendate în aer, căci realizasem, pe nesimţite, o parte din adevărul acestei lumi fizice. Am realizat pe loc că totul este o iluzie. Că totul este inutil. Toate sforţările omeneşti sunt inutile, toate cuvintele pe care ei şi le spun unul altuia sunt inutile. În acelaşi fel, viaţa este inutilă. Toate sforţările, toate cuvintele, toţi oamenii sunt nişte iluzii. Cum ar putea să fie altfel cînd singurul adevăr universal valabil este Dumnezeu?!? Totul este irelevant în comparaţie cu această realitate. Totul, absolut totul!!! Dar în acelaşi timp, chiar concomitent, înţelegeam că deşi totul este o iluzie, acea iluzie este numai în mintea noastră. Totul nu este inutil, totul există şi are un rost bine stabilit, fără a contrazice afirmaţia anterioară. Totul se află într-un echilibru imuabil. Totul se află în echilibru. Existenta insasi inseamna Echilibru. Viaţa, însăşi înseamnă echilibru. Ceea ce omul nu înţelege este că el traieste o iluzie. Ceea ce el nu înţelege este motivul pentru care trăieşte această iluzie. El îşi aduce aminte, inconştient, de ceea ce înseamnă a fi una cu Dumnezeu, căci a fost, odată, la început. Numai că el este, acum, ancorat în materie. El caută ceea ce crede că a pierdut în tot ceea ce este în jurul său. Toate sforţările omului, toate gîndurile, toate cuvintele sunt menite a-l aduce mai aproape de acel adevăr pe care îl presimte doar.
Însă ceea ce a uitat în realitate este însăsi adevărul. Toţi oamenii, cu câteva excepţii caută acest adevăr în continuare, în timp ce tu citeşti rîndurile astea, iar eu le scriu. Milioane de oameni îl caută, îl visează, îl aşteaptă… Însă ei îşi complică inutil existenţa căutînd acel adevăr în toate locurile, mai puţin în cel în care trebuie. Am văzut astăzi cum toate încercările omeneşti, sunt întradevăr în van. Oricîte cărţi ai citi, oricîte teorii ai construi, oricît de desăvîrşit ai deveni în ceva anume, nu te vei apropia cu un singur pas de adevăr, ba mai mult există riscul de a te îndepărta şi mai mult, conceptual vorbind, de el. Spun conceptual, din lipsă de termeni, căci în realitate, adevărul este atît de simplu, atît de aproape de noi, atît de răbdător, încât am izbucnit în râs, alături de prietenul meu care mă privea fără a înţelege. El bănuia ce se întâmplă, căci îmi repeta să iau un pix să notez toate ideile care îmi vin.
Dar eu nu puteam. Căci era inutil sa notez. Totul era inutil! Vedeam foarte clar cum toate activităţile umane sunt fără rost, inutile, goale. Vedeam cum se chinuie omul să caute răspunsul tuturor întrebărilor sale, întrebând în stînga şi în dreapta, întrebând copacii, plantele, animalele, cerul, astrele, sfinţii, profeţii şi însăşi pe Dumnezeu, cînd răspunsul tuturor întrebarilor, adevărul pe care îl caută fiecare om în parte, este răspunsul la cea mai simplă întrebare. Cea mai simplă întrebare, pe care şi-ar putea-o pune, orice om de pe suprafaţa pămîntului… Cine sunt EU? Răspunsul l-am văzut foarte clar, în acel moment, mai mult… L-AM SIMŢIT! Răspunsul este: EU sunt DUMNEZEU! Atunci şi pe loc, am înţeles în mai puţin de o fracţiune de secundă. Am coborît din maşină căci nu mai rezistam. Afară ploua. Eu eram ploaia! Erau nori, Eu eram norii, cerul, aerul, pamantul, iarba, furnicile, copacii, seva lor, apa lor, aerul lor, viata lor, frunzele lor. Eram totul, o ştiam, dar mai mult… O simţeam. Asta era cel mai important lucru. Caci de mult ştiam de unitatea tuturor lucrurilor in acel lucru indivizibil, superior, divin. Atunci şi acolo am simţit unitatea pe pielea mea. Am simţit că sunt o parte din întreaga creaţie. Am simţit că sunt însăşi creaţia şi creatorul. Am simţit că sunt Dumnezeu care se manifestă prin mine. Imensitatea şi intensitatea acestui sentiment este atît de puternică încât nu o pot exprima, am fiori pe şira spinării chiar şi acum, numai cînd îmi aduc aminte. Am realizat că toate lucrurile sunt unul şi acelaşi lucru, primordial. Eram unul şi acelaşi lucru cu toate din jurul meu. Eram una şi aceeaşi persoană cu prietenul meu. I-am spus-o şi lui, dar se pare că ego-ul lui nu accepta o asemenea impersonalitate, căci mă privea contrariat, confuz. M-am aplecat asupra pămîntului, să caut o pietricică, dar nu puteam să aleg una, toate le simţeam a fi la fel, indiferent de culoarea şi greutatea lor. Am ales una total la întâmplare, şi i-am pus-o în palmă. L-am întrebat ce vede în pietricica aia.Vedea pămînt, apa, minerale, organisme minuscule şi cam atît. Am tot insistat… Ce altceva mai vezi? Se uita la ea pe toate părţile ca şi cum ar fi pierdut ceva pe suprafaţa ei. Nu mai ştia nimic. Îi spun în cele din urmă, că pietricica aia este El. Că pietricica aia sunt eu. Că noi suntem toate pietricelele. Toate sunt Dumnezeu! Eu, masina, el, frunzele, furnicile, copacii, cerul, planeta, soarele, universul, toate sunt DUMNEZEU. NU există nicio diferenţă între ele. Toate mi se păreau la fel. Dar atunci, am simţit altceva… am simţit însăşi esenţa lui Dumnezeu. Esenţa lui Dumnezeu este iubirea. Am simţit o iubire nemărginită, covîrşitoare, şi mă bucuram că am putut să o suport, căci era imensă, incredibilă, faţă de întreaga creaţie. Ma uitam cu dragoste în jurul meu, şi mă gîndeam atunci cu cîtă uşurinţă păşim pe pămînt călcînd pe bietele furnici neştiutoare, pe care Dumnezeu le iubeşte atît de mult. Dar atunci am realizat că furnicile, şi toate celelalte lucruri de pe pamant, sunt desăvîrşite. Furnica este prin excelenţă desăvîrşită, un Mag al lumii, un Iniţiat, căci ea îşi îndeplineşte rolul, ea nu trebuie să cunoască nimic, ea nu trebuie să posede ştiinţa a ceea ce ar trebui sa facă. Ea face! Ea trăieşte! Dintre mine şi ea, ea este mai înţeleaptă. Ea nu are conştiintă care să o tragă în jos. Ea trăieşte în permanentă comuniune cu Dumnezeu. Ea simte şi trăieşte iubirea lui Dumnezeu în orice moment. Atunci am avut altă revelaţie. Am înţeles ce anume îl trage pe om în jos. Exact ceea ce încercam să îi explic prietenului meu. Conştiinţa este cea de care ne agăţăm disperaţi, deşi în neştiinţa noastră ea este tocmai cea care ne duce la pierzanie.
Suntem atît de disperaţi de a nu ne pierde identitatea încât facem orice pentru a ne amăgi. Oricît am studia, am învăţa, niciodata nu este destul de mult, pentru că, în realitate, noi fugim astfel de acel adevăr, pe care chipurile încercăm să îl căutăm o viaţă întreagă.
Mi se părea totul o mare şi grozavă ironie. Am rîs cu poftă pînă mi-au dat lacrimile. Plîngeam în sinea mea… Dar pe urmă, am avut altă realizare. Totul este, însă, o iluzie. Totul! Atît încercarea de a ne ascunde de adevăr, cît şi încercarea de a-l descoperi. Ambele sunt iluzii, deoarece adevărul cel mai simplu este şi cel mai greu de crezut. Este atît de simplu, încât mulţi nu îl cred a fi adevărul pe care îl căutau. Toţi oamenii, cu cîteva excepţii, se aşteaptă ca în urma tuturor strădaniilor lor, în urma vieţii lor pline de sîrg în aflarea adevărului să primească taina suprema, care să ii uimească şi sa îi facă să se mire de complexitatea sa, să le justifice într-un fel efortul depus.
Adevărul, în realitate, este mult mai simplu. Atît de simplu, încât mă înfioram de simplitatea sa, şi mă minunam în acelaşi timp. Adevărul este că nu există niciun adevăr mare, eliberator, pe care oamenii se aşteaptă să îl descopere printr-un cotlon uitat de timp. In realitate, adevărul este că omul a încercat să se păcălească de la începutul timpului. În fapt, nu să se păcălească… ci a fost păcălit de către cel mai mare inamic al său. Şi e atît de pervers, acest inamic, încât se ascunde exact acolo unde oamenii nu caută niciodata, decît atunci cînd e prea tărziu. Cel mai mare inamic al omului este omul însuşi. Mai exact ego-ul asta. Cea mai mare păcăleală a sa poate fi exprimată prin următoarea propoziţie: EU sunt TU. Acesta îi imprimă o puternică tendinţă de individualizare care se opune ca forţă egală şi de sens opus forţei divine, creatoare şi integratoare. Vedeam toate astea foarte clar, atunci, deşi vorbeam cu prietenul meu, şi încercam neputincios să îi explic totul.
Dar vedeam iarăşi că totul este doar o iluzie, chiar şi acest ultim aspect. Este un cîntec de lebădă al ego-ului care ştie că nu are nicio şansă în faţa inevitabilului, în faţa luminii divine. Apoi mi-am dat seama că totul este bine. Exact aşa simţeam. Totul este bine. Îmi repetam aproape întruna. Totul este o iluzie. Toate lucrurile din jurul nostru sunt o iluzie. Realitatea din jurul nostru e doar un construct mental, susţinută de iluzia intregii omeniri (voinţa colectivă este deosebit de puternică… îmi aduc aminte de un grup de călugări
tibetani care au creat din neant, prin concentrare intensă, o figurină din jad). Ca atare, realitatea, este doar o iluzie. Însă, inevitabilul se produce întotdeauna. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă.
Oamenii alearga atat de aprig dupa adevar, incat nu il gasesc niciodată. Cu cît li se pare ca se apropie de el, cu atat li se pare ca ii eludeaza si mai mult, că îi aşteaptă la colţul următor. Adevărul este mult mai simplu, dar omul este orb. Este orbit de propria sa conştiinţă. Omul nu vede că adevarul a fost, este şi va fi mereu în sinele său. Însuşi sinele său este adevărul. Ăsta e singurul adevăr de care are nevoie. El nu l-a pierdut niciodată, totuşi, asta e o altă iluzie, isi aduce aminte de el, îl simte, dar îl proiecteazaă undeva în faţa sa, ca şi cum ar fi un măgar, care are un băţ legat de spinare, pe care atîrnă, în faţa capului său un măr delicios, pe care şi-l doreşte cu tot dinadinsul.. Dar, pentru a mă folosi de această imagine, adevărul este, la propriu, că mărul acela este o iluzie. Totul în jurul măgarului este o iluzie. Şi mărul, şi băţul, si deşertul, şi măgarul insuşi, sunt toate o iluzie. Adevărul, simplu si gol este că măgarul însuşi este mărul, băţul de care este suspendat, deşertul şi tot ceea ce îl înconjoară. Iar în acelaşi timp, ele nu există, căci totul este pur, perfect, adevărat, divin. Totul înseamnă Dumnezeu.
Acesta este adevarul meu. Acum cand îl spun aşa, întins pe o foaie, nu pare mare lucru, pare mic şi fără logică. Dar şi eu îl ştiam, îl citisem peste tot în cărţile esoterice, alchimice, teologice care îmi cădeau în mînă. Toate spuneau unul şi acelaşi lucru, pe care îl voi rezuma în cuvintele nemuritoare ale unuia dintre Învăţătorii lumii: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Exact asta am simţit atunci, că eu sunt propria mea Cale, Adevăr şi Viaţă. Am SIMŢIT că eu sunt toate astea la un loc, şi mai mult de atît. Eu sunt UNA cu Dumnezeu. Şi am început să fiu liniştit. Am început să văd mai clar lucrurile din jurul meu. Am văzut clar şi limpede toată lupta din interiorul prietenului meu. Şi am văzut că era bine. Aşa trebuia să fie. El nu ştie că singurul lucru care îl desparte de adevărul pe care l-a proiectat peste tot in jurul sau, este chiar ego-ul sau care il impiedica sa vada adevărul din sinele sau. Caci asta ar insemna dizolvarea completa a ego-ului si contopirea omului cu Dumnezeu. O singură realizare îl desparte de toate acestea. Acesta este tot adevărul pe care l-am vazut atunci. Am vazut toate astea, şi îmi tot repetam în sinea mea ca totul este bine. Asa trebuie să fie toate lucrurile. Echilibrul se păstrează mereu, iar in ultimă instanţă niciun om nu va mai fi legat de conştiinţa sa.
Mă gândeam atunci că dacă toţi oamenii de pe pămînt ar fi avut aceeşi revelatie în acelaşi moment cu mine ar fi fost suficient ca intreaga planetă să atingă instant gradul de Iluminare. Ar fi fost un lucru minunat, gândeam eu, dar chiar şi aşa total irelevant. Căci pînă la urmă, tot acolo ajungem. Vedeam astfel, că nu există niciun scop în sine. Dumnezeu ne iubeşte atît de mult, incât nu se aşteaptă la ceva anume din partea noastră. Noi existăm doar prin şi pentru El. Scopul nostru, deşi şi această exprimare este tot o iluzie, este să redevenim o parte din Dumnezeu. Dar asta iarăşi este o iluzie, căci noi am fost, suntem şi vom fi mereu o parte din Dumnezeu. Problema fundamental umană o pot exprima acum în cîteva cuvinte simple: Un om încearcă din toate puterile minţii sale să demonstreze că există, dar nu găseşte niciun argument valabil în această direcţie. Pe cand cel mai simplu lucru pe care îl poate face este să realizeze ca el însuşi există, iar acest argument este singurul de care are nevoie. Noi suntem Calea, Adevarul si Viata.
Cît despre iubire. Pot spune acum că iubirea pe care o trăim pe pămînt este ca un dar de la Dumnezeu. Este un dar care ne aduce aminte de tot ceea ce este mai frumos în sufletul omului. Prin iubire ajungem să iubim ceea ce este divin în om, ajungem să îl iubim pe Dumnezeu. Dumnezeu ştie că avem un drum lung în faţa noastră, pe care noi înşine l-am ales. Şi de aceea ne dă cîteva daruri. Unul din ele este Iubirea, celălalt este Speranţa. Speranţa ne aduce aminte de propria noastră divinitate. Speranţa este esenţa vieţii, promisiunea vieţii. Dumnezeu ne-a mai dat multe alte daruri… nouă ne rămîne sarcina de a le descoperi şi de a le folosi.
Astfel mi-a fost revelat o parte din adevărul lumii fizice, Am văzut iluzia şi, în acelasi timp, unitatea tuturor lucrurilor, iubirea divină care stă la baza tuturor lucrurilor care există pretutindeni… într-un cuvânt, marea taină a vieţii. Singurul scop adevărat al omului( intr-un anumit sens al cuvântului, căci si asta e o iluzie), este să traiască. Să trăiască viaţa care i-a fost dată cu toată puterea de care dispune.Toate celelalte cai duc tot acolo, singura variabilă este timpul.
Nu pretind ca am fost iluminat. Departe de mine, gandul asta. Tot ceea ce am realizat, ar putea fi reprezentat, dacă ar trebui în mod necesar, printr-un pas al alchimiei, prin descoperirea primul ingredient necesar pentru Prima Materia. Imi dau seama acum, ca a fost o experienţă pe care am meritat-o. Am asteptat-o mult timp, poate multe vieti, poate am mai trăit-o şi înainte. Acum îmi dau seama că ştiu mai puţine ca niciodată….ştiu că nu ştiu nimic. Dar nu îmi fac griji. Totul este bine. Totul este asa cum trebuie sa fie. "Nimic nu se pierde, totul se transformă", zicea Lavoisier, acum ceva timp… şi avea mare dreptate. Totul este într-o continuă transformare, totul este ceva, dar în acelaşi timp altceva, şi în acelaşi timp este totul la un loc, dar în acelaşi timp este parte din acelaşi întreg pe care el însuşi îl reprezintă. Nu imi vine să cred nici acum că adevărul poate fi atît de simplu, şi numai o scurtă perioadă de timp în care l-am trăit a putut sa efectueze asemenea schimbări profunde în mine, încât mă întreb ce fel de constituţie psihică şi spirituala trebuie să ai pentru a putea suporta simplitatea şi în acelaşi timp mareţia colosală a adevărului, în orice moment al vieţii. Acum deja zambesc la astfel de gânduri, căci e ca şi cum m-aş întreba cum se simţea Iisus Hristos în orice moment al vieţii sale. Rîd încă pentru că acum ştiu că am fost, suntem, şi vom fi mereu, o parte din Iisus Hristos, şi la un moment dat, nu am idee cînd, ni se va fi dizolvat în mod conştient identitatea şi ne vom fi unit întru adevăr cu Dumnezeu. De aici înainte cel mai uşor drum mi se pare prin Iisus Hristos. Căci, aşa cum el spune, numai prin el se ajunge la Dumnezeu: "Nimeni nu vine la Tatăl meu decît prin Mine."
Mi-a fost foarte greu să scriu randurile de mai sus, si acum, cînd trec peste ele imi dau seama ca sunt pline de aproximări, căci înca păstrez senzaţiile de astăzi, şi nu se potrivesc întrutotul cu ceee ce am scris. Dar pînă la urmă, îmi dau seama că totul este bine, nu am de ce să schimb nimic, căci adevărul răzbate întotdeauna la suprafată, chiar şi din cele mai întunecate adîncuri. Iar intenţia mea fost sinceră, şi, de aceea, cei care au ochi să vadă şi urechi să audă vor înţelege ceea ce am avut de spus.
Vă doresc multă fericire, sănătate, cumpătare şi simplitate.
Toate cele bune.
